Ceceaua

Ceceaua avea vreo doi metri înălţime, fuma ca turcul şi de vreo câţiva ani nimeni nu îl văzuse treaz.

Drumul de la crâşmă spre casă era un adevărat spectacol.
În majoritatea timpului era aproape în comă alcoolică, dar nu dormise niciodată lat prin şanţuri.
Cu mâinile înfipte adânc în buzunare, cu ţigara în colţul gurii, Ceceaua avea un echilibru incredibil, demn de Cartea Recordurilor.

La fiecare pas, se apleca din trunchi până aproape se sprijinea cu fruntea de pământ.
Urma un efort supraomenesc de revenire la poziţia iniţială care, de obicei, îi reuşea din a treia încercare.
După câteva secunde de răgaz, îşi lua avânt pentru următorul pas.


Într-o seară, crâşma lui Ciobanu fu cuprinsă deodată de o linişte nefirească. Nevasta lui Ceceaua venise să-şi culeagă bărbatul din bar şi toată lumea îşi îndreptă atenţia spre ea:
- Haide, bre omule, acasă! - răsună barul de vocea piţigăiată a Mariei.
- Du-te, fa, şi lasă-mă în pace!
- Te-aşteaptă copiii, hai odată!
- Măi femeie, unul dintre noi trebuie să beie! Bea tu, fa! Eu mă ridic de pe scaun, mă duc acasă şi te las pe tine aici!
- ...
- Bea tu, fa!

Povestire smulsă de la cumătrul meu alb.