Casa Rotaru (P)

Disclaimer: Acesta este un pamflet, dragi anafi, orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare. Deci nu suntem noi ăia. Deloc, nu...

Sunt singur acasă în ajunul Crăciunului. Copiii sunt la colindat, cu mama lor. Eu primesc colindători și nu prea, casa mea e în pantă, nu se înghesuie lumea. Curat am făcut și nu prea, abia am ajuns să facem bradul. Noi am avut treabă zilele astea, treabă de femeie (pentru cine știe bancul).

Ne-am deschis laborator clandestin de cofetărie, "Casa Rotaru", dulciuri de casă cu un strop de dragoste. Eu am venit cu ideea brandului, nevastă-mea n-are nici o vină. Ea e doar cofetăreasă cu diplomă, eu sunt de toate celelalte: copywriter, marketing specialist, agent de vânzări, manager, social media expert, somelier de prăjituri, femeie de serviciu, om bun la toate și, nu în ultimul rând, delivery boy. 
Prima acțiune a fost lansarea neoficială, cu prăjituri de tot felul, la mine la serviciu. M-am gândit eu că ăia au bani, că mi se duce repede vestea și că o să mă năpădească cererile. Nu m-am gândit rău. Succes fenomenal, toată lumea numai laude la degustare, dar cu ce ocazie? Cu ocazia că ne deschidem laborator de cofetărie... Ha, parcă te și vedem cu X6-ul la serviciu! Numai unul? - eu o să-mi iau două, le leg cu șufa și așa mă plimb cu ele prin oraș, ca ciumetele! Faza e că nu numai unul, ci toți, pe rând și fără să știe unul de altul, toți au avut aceeași reacție. Doar mașina diferea: bemveu, merț sau multe audiuri. Și marca, of course, X treișpe, meleu cinzeci, Q douășcinci...

Asta a fost doar prima lovitură, apoi am tot încasat, ca pe ringul de box. Hai pe bune acuma, e ziua ta? Nu, dom'le, chiar deschidem afacere. Dar feisbuc ai? Nu. Dar halatul, cât e halatul? Nu știm, mai ieftin ca la cofetărie, dar cu gust și cu ingrediente pe bune. Dar bonuri fiscale dai? De unde, bre?! Dar ce bune sunt, tu le-ai făcut? Nu eu, nevastă-mea. Și face ea la comandă? Da, de Crăciun și de Revelion. Săraca, dar când are timp? Ei, o s-o mai ajut și eu, copiii sunt mari de acuma... Și noi cum comandăm, în eventualitatea în care am dori să comandăm? La mine, vă trec pe hârtia asta, cu pixul ăsta. Dar listă de produse ai? Nu e nevoie, facem orice vă trece prin cap, din amintiri din copilărie, de la cofetărie, orice... Dar pâine fără zahăr faceți? Ăăă, nu știu, stai să-ntreb. Cică nu... Dar bon dai? Iar începeți?! Stați să vedem dacă merge și o s-o facem legal.

S-a consumat tot-tot, trei zile muncise nevastă-mea. Ultimele au rămas alea cu care credeam noi că dăm lovitura: prăjitura cu miere și cornulețele cu untură specială de porc, și anume din aia de sub burtă, tipo perdea pour le cunoscători. Când colo, ne-au dat ei lovitura cu biluțele de ciocolată, pe care le făcuse nevastă-mea din cauză că nu i se întărise ciocolata de casă, ei îi place tare. Bine, erau jmechere, cu arome, dar totuși! Prăjiturile de casă pe ultimul loc?! A, și ghiciți ce prăjituri s-au terminat primele. Da, ați ghicit din prima: brioșele!!! R U serious? WTF?! Cine, dracu', le-o fi inventat, sta-i-ar brioșa-n gât...

Încurajat de primul succes de public și intrigat de insuccesul total al analizei noastre preliminare de piață, m-am prezentat a doua zi cu restul de produse, refuzate în primă instanță de cofetăreasă din motiv că "nu mi-au ieșit". Succes fulminant! Priconucile puțin arse și caisele prea însiropate au scos ropote de aplauze, la scenă deschisă, scena destul de restrânsă din cauza faptului că nu am avut așa multe, că soția mi le-a ales pe care a crezut ea de cuviință, ca în bancul ăla cu "asta e pișată, asta nu e pișată" (căutați-l pe net dacă nu-l știți).

În concluzie, să sumarizez învățămintele și rezultatele primei runde de comenzi, de Crăciun, în ordinea loviturilor primite: s-a stricat mașina, am livrat cu gioarsa Cumătrului cel Mare, în loc de X6; feisbuc am acum și nevastă-mea se uită urât că stau prea mult pe net, dar eu doar fac Social Media pentru comenzi; halatul l-am estimat și noi cum am putut pe baza altora, minus 10% reducere; bonuri n-am dat, desigur; nevastă-mea a băgat iar 3 zile, de data asta împreună cu mine și amândoi până la 3-4 dimineața; copiii nu știu ce-au făcut în timpul ăsta, umblau ca stafiile prin casă în pauza de la desene; comenzile s-au făcut pe hârtie, prin telefon, în afară de una, prin mesaje subliminale pe feisbuc; lumea a comandat exact ce-a gustat, cu o mică excepție, care bineînțeles că ne-a dat tot programul peste cap.

Când e vorba de afaceri - i-am zis și sotiei - n-am mamă, n-am tată! Apoi am ieșit de sub pat și am dus platouri moca la părinți. M-am băgat apoi la loc când a început nevastă-mea să se consume ca ia bani de la prieteni, că ea cum mai dă ochii cu ei? N-am dat bon fiscal, dar profitul e oricum deloc, și anume lipsește cu desăvârșire. Vedem noi ce facem cu comenzile de Revelion.

Oricum, abia așteptăm comenzile de torturi, la alea e profit mai mare. Apropo, când e ziua voastră?

De un singur lucru sunt mulțumit. Am convertit o familie, i-am adus pe calea cea bună.

Am fost și noi la fel, pierduți în miasma forumurilor de mămici grijulii, așa că înțeleg perfect zbuciumul interior din părinți. Până la 2 ani, fiică-mea n-a știut ce-i ăla zahăr. Deloc, nici măcar un fir... După aia a venit potopul, nevastă-mea ocupată cu al doilea copil, lumea aducea numai ciocolată când venea în vizită la noi și doctorii nu reușeau să descopere de ce are fiică-mea bube pe tot corpul. A descoperit tot mamă-sa, stop la ciocolată pentru o lună și reintrodus treptat timp de 6 luni. Alergia a dispărut acum. Cel mic n-a mai pățit așa, ne-am învățat minte să-i mai dăm din când în când câte o prăjitură de casă.

La prietenii mei lovetari a venit Moș Crăciun direct acasă. Și trebuiau să fie prezenți mulți copii. Eu așteptam bineințeles comanda de prăjituri de casă, care nu a mai venit. Deci am sunat. Vine Moș Crăciun la voi? Da. Și cu ce servești copiii? Am luat niște biscuiți. Da? Ai dat bani pe biscuiți, în loc să iei prăjituri de casă? Da... Ei, asta e, de acuma ai dat banii. Și țanc, am închis. Mă pricep la marketing, nu? V-am spus eu, n-am mamă, n-am tată! De aia mi-am luat-o de la soție. N-a durat 30 de secunde că mă sună ei înapoi. Vrem cam 1kg de prăjituri de casă. Vai, dar ce surpriză, desigur, vine băiatu! Numai să nu bage leoazba soțul tău înainte să vină toți invitații, că strică aspectul platourilor. Poate mai prindem comenzi de Revelion. A, nu, degeaba, că invitații noștri nu dau zahăr la copii. Ei, vedem noi...

Dragii mei, prăjiturile noastre de casă sunt atât de bune că am convertit toată familia respectivă. Sunt fericit pentru noi, că au dat comandă babană de Revelion, că și ei sunt lovetari, dar parcă și mai fericit sunt pentru ei. Uite așa, am pus umărul la îndreptarea lor pe calea cea bună, spre mântuirea noastră, a tuturor celor pomenți în această povestire care nu se bazează pe fapte reale, dragi anafi, să nu uitați asta...

Fragmente (13)

M-am tâmpit la cap. Weekend-ul ăsta m-am spălat de două ori, c-am uitat că am fotbal duminică. Şi nu aşa, câtiva stropi de apă peste fată, nu, tată, am dat peste tot, am folosit şi şampon, şi gel de duş. Să nu exagerez totuşi, nu chiar peste tot. Am o zonă destul de mărişoară la spate, unde nu ajung cu mâinile, şi, oricât am încercat să le conving, nici o fată n-a vrut să mă frece pe spate, chiar dacă le-am jurat că a început să se adune rapăn.
Perie din aia lungă n-am, cred c-o să las mândria la o parte şi o să folosesc peria de la veceu. Mai rău de atâta n-are ce să facă. E volba de tănătatea mea.

Apropo de veceu, am eu o rudă care nu poate să-şi facă nevoile decât la peleul gol. Dă întâi tot jos de pe el şi abia apoi se aşează pe colac. S-a crucit nevastă-sa când l-a văzut aşa prima oară. Era să dea divort.
Cică la început, când era mic, făcea mai tot timpul pe tricou, la spate. Nu întelege nici el cum reuşea. I-a scos mamă-sa tricoul, dar degeaba. Tot făcea pe el. Ba pe pantaloni, ba pe chiloti, ba pe şosete. Asta n-a putut s-o explice nici mamă-sa, care s-a enervat şi a început să-i scoată toate hainele de pe el, înainte să-l aşeze pe tron. De fiecare dată. Aşa l-a învătat, aşa face. Numai în pielea goală se simte el ca peştele în apă.

Apropo de peşte, cel mai tare banc din ultima vreme:
- Fetelor, vă place peştele?
- Nu, că ne bate...
Noi, când trecem seara cu maşina pe acolo, le vedem tot timpul pe amândouă, cum se plictisesc ele, săracele, în fata benzinăriei. Niciodată doar una, să gândim noi că una dintre ele poate are client. Niciodată niciuna. Nu, ele sunt acolo, amândouă, stau plictisite, mestecând gumă. Nevastă-mea n-a fost de acord să le luăm la noi acasă, să le omenim c-o bucată de pâine şi c-un acoperiş deasupra capului.
Dar oare tre' să stea acolo în picioare, n-au auzit de internet? Apelez la mila voastră, dragi calculatorişti, să le faceti o aplicatie pe mobil, cu localizare pe GPS şi alarme la apropiere. Ele se înregistrează în aplicatie la intrarea în şut, cu adresă cu tot, direct întinse în pat, ei se apucă de scanat când li se ridică nivelul, direct de unde se ridică. Propun să numim aplicatia asta nouă "Hoes near you". Aşa să-i rămână numele, eu vreau doar 10 la sută din profit.

Fără nici un apropo, numai o coincidentă bizară, ea şi-a găsit alesul inimii. El frumos, ea şi mai şi. El finut, ea de două pe atât. Numai că ne-au stricat armonia. El tânăr, ea tânără, noi nu. El tânăr în suflet, noi cu ea nu prea. El cu ăia tineri, noi cu ea deloc. Noi club, ei nu. Noi Trumpets, ei Trumpets, dar cu ai lui, tinereii. Noi cu totii la grămadă, ei singuri-singurei. Dar ne-am răzbunat.
El stătea cu unu' în chirie, ea s-a mutat la el si ăla n-a mai stat. A plecat, ce să facă? Unu, bătrân de-al nostru, a zis că nu e frumos, că ştie el o vorbă veche, dar nu poate s-o zică. Care vorbă? am întrebat eu imediat, că doar ştiti că am un fetiş cu vorbele din bătrâni. Ei, aia cu "Bros before"... Hoes! am urlat eu imediat, " Bros before hoes". S-a lăsat, aşa, un moment jenant de tăcere, dar eu sunt obişnuit cu asemenea reactii. Să nu uit să le-o zic şi pe aia cu "E mai aproape puta ca mămuta", asta e în avantajul lor şi poate-i mai îmbunez.

Fără nici un apropo, am fost la nunta unuia c-o italiancă. Au venit o grămadă de italieni. Nevastă-mea în rochie de seară, eu la costium nou-nout, cu pantaloni pană, strânşi pe buci. Toate fetele voiau să se culce cu mine când am probat pantalonii în magazin. Nu le deranja că aveam şlapi de plajă şi tricou siclam, Pumea (dacă zici cu 'l' , iese Lumea). Chiar aş zice că tricoul meu le suscita şi mai mult interes. Nu m-am prins pe moment de la ce s-au luat, dar am ajuns la nuntă.
Eram cu costumul nou pe mine, la şmoc, fără tricou, cu pantofi din piele de şarpe. Şi ele, italiencele, erau urâte. Cu spume. Cu cât mai urâte erau, cu atât mai naşpa se îmbrăcaseră, cu atât mai multe piercinguri in muie aveau. Bleah! Horrible! Şi ei, italienii, arătoşi, dar cu fete de tocilari. Cu cât erau mai tocilari, cu atât mai de plajă se aranjaseră. Şi italiencele se dădeau la italieni, ude toate, pe jumătate bete. Eu, frumos îmbrăcat, după o cură de slăbire cu succes, eram complet inexistent pentru ele. Mă uitam la italieni, apoi la nevastă-mea şi băgam mâna jenat la guler să-mi aranjez lavaliera. Parcă eram într-un film prost.
Apoi l-am observat! Era el, singurul italian în costum italian, de 5000 de euro. Bărbat frumos, tuns zero cu ten măsliniu şi ochelari Harmani. Deci nu eram nebun. În sfârşit unu' normal! S-a ridicat în reluare de la masă, şi-a aranjat sacoul cu un gest scurt, nobil, şi s-a îndreptat spre mireasă. Mi-am zis că s-a dus pe copcă nunta. Ăsta o fură de tot şi-i dă toată noaptea, de-i sar ochii din cap. Măi, oameni buni, când a făcut coltul, era să cad de pe scaun! Avea cei mai mişto adidaşi pe care i-am văzut în viata mea. Nou-nouti, roşii cu dungi albe, fără nici un fir de praf. Am vrut să-l iau la bătaie, dar nu m-a lăsat nevastă-mea. Ce căcat e ăsta? Cum, dracu, să-ti pui pe tine tenişi la costium de firmă? De unde, mă-sa, a apărut dobitocul? Cât de nesimtit să fii să crezi că eşti culeanu cu asemenea rahaturi?
Abia a doua zi mi s-a ridicat vălul de pe ochi. De asta mureau fetele după mine în magazin. Eram culeanu la maxim cu pantaloni de cumătru, şlapi şi tricou siclam. Eu, unul, ma bucur că sunt însurat, în ziua de azi tre' să fii super-penibil să poti agăta şi tu ceva. Pe vremea mea, femeile interesate îşi dădeau cu un pic de mov şi bărbatii cu parfum. Simplu, elegant şi eficient. Rămânea toată lumea cu onoarea nepătată, şi dacă se întâmpla ceva, şi dacă nu.

Diamond circle, modafoca!

Fusăi la concert la Robin Williams, cu toate că al meu Cumătru cel Mare mă invitase insistent la concertul Mădălinei Manole, care nici măcar nu ar fi putut avea loc concomitent, având în vedere faptul că, după două zile, el încă săpa după biata femeie, spre deosebire de dezgropatul nostru, readus rapid la suprafată de mass-media cu un album de pe vremea când eu eram încă tânăr şi frumos, chiar mai frumos decât celălalt cumătru al meu, cel bogat de la Bucureşti, cu barba lui perfectă, de care mi-e ciudă de nu mai pot, dar tot îi pup picioarele şi familia, sănătate cu caru' să aibă toti, că a reuşit să facă rost de bilete la răposat cu o săptămână înainte de parastas.

Noi ne-am pornit cu noaptea-n cap, cu cătel si purcel, cu motanul cel mic şi cu mâta aia mare, recte copiii, l-am tras după noi şi pe colegul cu bemveu, cu toată familia lui, recte cu sotia şi nevasta lui minunată, plus copilul, dar am pătit ca în nuvela aia, Proştii, cu ăia care s-au trezit ei de la prima oră şi au pierdut trenul de amiază. Degeaba am băgat noi, bară la bară, 150 la oră în localitate, că tot am făcut 10 ore până la Bucale, spre sincera ruşinare a colegului meu cu bemveu, care singur făcea drumul în 4 ore, dar nu se oprea ca acuma, la cioace, în fiecare benzinărie, din fiecare oraş prin care am trecut.

Supărat probabil pe mine de întârziere, posesorul de bemveu m-a băgat în Bucale fără menajamente, ca şi cum m-aş putea descurca în oraşul ăla de căcat, ceea ce n-am făcut, bineînteles, că el mi-a zis să fac dreapta pe sub pod nu'ş'pe unde şi eu n-am făcut asta, de am ajuns s-o pun pe nevastă-mea să numere podurile şi tunelurile până să reuşim noi să întoarceam, ca să tinem minte care e podul cu pricina, la care de acuma a trebuit să facem dreapta fără să mai trecem pe sub el şi să mergem de unii singuri, stânga şi apoi dreapta până-n Aviatori 19, de care nici un bucureştean n-avea habar, că vă asigur eu că i-am întrebat pe toti.

Acuma, na, eu nu zic că ăia care au avut bilet şi n-au mers la concert e fraieri, cel putin nu toti, dar destui de putini nu e, nu cum i-am sugerat pe fată celuilalt coleg al meu aflat în această situatie penibilă, care mai şi semnaliza lăudându-se la toată lumea că n-a fost, de parcă aştepta să fie călcat pe fată cu buldozerul, dar zic asta de toti ăia care au avut bilet şi au mers şi după aia s-au călcat în picioare pe internet să reclame la opeceu cum că n-au avut apă şi pişoar. Măi, oameni buni, pentru aşa experientă, ca să mă primească măcar în ultimul rând din coltul drept al Casei Poporului, eu făceam în spate două cocoaşe de cămilă şi nu mai aveam nevoie să beau apă sau să mă piş timp de trei zile la rând, iar voi vă plângeti că ati leşinat putin de sete la coadă şi v-ati pişat pe voi când ati ajuns la tejghea şi v-ati dat seama că greşiserăti coada?

Noi n-am stat aşa departe, pe dealul Casei Poporului, dimpotrivă, noi am făcut upgrade de la normal circle la diamond circle modafoca, pentru că unii dintre noi am ştiut trei melodii de-ale lu' băiatul ăla şi, pentru ăilalti, care n-au ştiut, am avut în grup doi cerşetori, care au aburit-o pe fata aia să le dea şi lor brătări diamond, că şi ei ştiau, dar s-au emotionat în fata ei, de le-a luat ochii cu strălucirea ei, şi oricum nu era normal să strice ea unitatea grupului chiar înainte să vină Robin fără Batman din cimitir, să ne cânte din gură.

Am stat atât aproape de am reuşit să număr perlele de pe chilotii domnului, de cel putin cinci ori ne-a arătat că n-o are mai mare ca a noastră, doar că a lui e mai frumos împodobită. Am stat atât de aproape de ne-am făcut vreo două selfie-uri cu bucile domnului, să arătăm la toată lumea de acasă că ne cunoaştem îndeaproape. În fine, am stat atât de aproape că, de fiecare dată când se făcea înspre noi, îi săreau stropii mari de sudoare fierbinte direct pe fetele noastre îmbujorate de dans, urlete şi agitatie nebună.

La un moment dat, după al treilea leşin spontan, m-am rugat de cuplul ăla drăgut de lângă noi să-mi dea o gură de bere de la ea, că se linciurea alandala la paharul de plastic. Mare lucru, mi-au dat o gurită mică pe fundul paharului şi eu, în mărinimia mea, le-am oferit şi alor mei, dar ei m-au întrebat de unde-l am şi, când le-am arătat cuplul drăgut de lângă noi, s-au uitat la mine oripilati ca şi cum le-aş fi dat rahat, că doar nu-s nebun să şi beau, că pot să iau vreo boală, însă eu am băut, că ce putea să se întâmple, părea femeie curată...

Ce-ntelege lumea, nu-ntelege nica, berea aia era caldă şi răsuflată, dar a fost cea mai bună bere din viata mea! Şi nu numai berea. Eu vă spun doar atât, numai să nu afle nevastă-mea: concertul ăsta a fost de departe mult mai bun decât multe partide de sex din viata mea. Le bate la fund de departe cel putin pe alea virtuale şi pe alea solo, la care am participat doar eu. Şi, sincer să fiu, nici leşinul din timpul sexului nu se compară cu cel de la concert.

Cioban

Pun pariu că multi dintre voi se întreabă ce fac eu, la mine acasă, înainte de culcare. Mai pun pariu că majoritatea dintre voi, ăştia, cei multi de care ziceam, poartă curiozitatea asta morbidă cu gândul la ce fac eu, şi anume în pat, înainte de culcare.
Tuturor celor interesati le declar răspicat un singur lucru: NU! Nu, nu, nu...

Un "NU!" cu litere mari şi cu semnul exclamării, urmat de trei de "nu" normali cu puncte-puncte, ca să sperii pe ăia mai obsedati dintre voi, să vă ruşinati de fată cu voi înşivă la ce fel de gânduri vă trec prin minte, dar, acestea fiind zise, tin să vă anunt că nu e un "nu" hotărât.

Trebuie să recunosc cinstit. Câteodată, foarte rar, în liniştea noptii, când reuşesc să rămân treaz şi copiii dorm, când ne apucă nebunia pe amândoi să dormim împreună, în acelaşi pat, eu cu sotia şi nevasta mea, fac şi eu ce-ar face orice bărbat iubitor în locul meu: număr oi înainte de culcare.

Spre deosebire de voi, ciobani curioşi ce sunteti, nici măcar nu număr oile mele. Că n-am. Şi nici n-am nevoie. Mi-ar plăcea, dar prefer să mă considere lumea tăran, nu cioban. Nu că v-aş considera nevrednici de statura persoanei mele, dar prea sună naşpa. Ciobanilor! Vedeti? De aia stau eu ca voi doar în închipuirea mea, sprijinit în bâtă, şi nu număr oile mele, ci pe ale voastre.

Câteodată, tot în liniştea noptii, când mă plictisesc de oi, recunosc cinstit, număr bani. Banii mei, cei din închipuirea mea. Am foarte multi bani acolo. Îi aşez în teancuri prin casă. Nici nu mai număr una câte una la bancnote, baxez direct pachete de câte o sută, prinse ca la bancă în bandă de hârtie. Dar asta nu mai e aşa de funny. Nu poti rula pachetele pe după degete, nu mai e nevoie să-ti scuipi buricul degetelor, îti piere rapid cheful să le tot muti câte 10 dintr-o stivă într-alta.

Şi mai e şi faza că mi-e frică să stau cu atâtia bani în casă. Dacă află lumea? Până la urmă, tot intră vreun dârlău peste mine să mi-i ia. Aşa că mă văd nevoit să bag banii la bancă. Toti banii din închipuirea mea. Aici apar alte probleme. De unde îi am? Hai să le zic că i-am primit pe firmă de la o altă firmă. Bine, bine, dar nu trebuie să dau ceva şi la stat? Din banii mei?! OK, OK, fie, am aşa multi bani încât nu contează că trebuie să dau mai mult de jumate din ei. Hai s-o facem legal...

Am aşa multe zerouri în bancă, de le dau sistemul peste cap. Trebuie să-i împartă în mai multe conturi. Am aşa multe conturi, de nu le mai fac fată. Mi-au pus chiar şi bancomat la poartă. În interiorul curtii, să scot numai eu bani din el. Şi mi-au dat un card imens, Diamond Plus cu diamant pe el, abia îmi încape în buzunar. Numai cardul meu e acceptat în bancomat, să fie ăia de la bancă siguri că nu mă deranjează nimeni cu statul la coadă. Roade diamantul ăla în fantă, ceva de speriat, dar merită să fiu deranjat de un simplu scârtâit sinistru?

La aşa multi bani, pe care nici dacă aş vrea nu i-aş putea număra, că-s în bancă, şi m-ar scârtâi de milioane de ori dacă i-aş scoate pe toti, câte un milion de RON o dată din bancomat, şi mi-ar da unu-n cap să mi-i fure, că poate-i flămând, deci cu banii ăştia aş putea să-mi fac o casă mare pe un domeniu de ce putin 100 ha. Ha! Acuma mi-am găsit?! Nu m-am mutat la tară, în sat, ca să-şi facă fiică-mea prieteni? Tocmai şi-a făcut! S-o pun pe nevastă-mea să facă curătenie în ditamai căsoiul? Nu. Credeti că dacă-i iau menajeră nu se mai plânge? Şi dacă-l pierd pe salbaticul cel mic pe domeniu? Abia îl găsesc în parc, darmite pe o sută de hectare. Şi cine o să prăşească în curte? Ia ghiciti! Tot eu...

Mi-aş putea lua o maşină bengoasă. Gipan nu-mi place, la clasa E am nevoie de şofer şi pierd toată distractia, o berlină modernă şi nervoasă ar ajunge în gard în secunda doi cu mine la volan. Îmi doresc nespus un Opel Astra din ăla vechi, dinainte de Classic. Aş putea să-mi iau şi astăzi că e foarte ieftin, n-am nevoie de banii imaginari, dar habar n-am ce mă retine. Tot maşina mea e bună. Pe asta ştiu s-o conduc. Asta e deja zgâriată. Nu mă deranjează c-o spăl de două ori pe an. La gipan, m-aş simti vinovat.

Stau pe un munte de bani şi, în imaginatia mea, nu mai văd sensul să merg la serviciul meu real. Din păcate, am muncit extrem de mult s-ajung unde sunt, am, aşa, un fel de mândrie profesională că mă bagă lumea-n seamă, neumbrită de faptul că non-stop mă cac pe mine de stres, de-mi clăntăne dintii în gură şi nu-mi pot descleşta fălcile. Nici să-mi iau juma' de normă nu-i bine. Nu reuşesc să termin ceva la program full, darmite cu program scurt şi başca fără motivatie financiară. Şi nevastă-mea n-ar întelege ce dracu' mai caut eu la muncă. Iar să-mi fac firmă ar fi de râsul curcilor, arăt eu a patron cum arată Monta a prim-ministru.

Gaşca să profite, am găsit! Îi umplu de bani imaginari. Câte 10 conturi de persoană. La început, ar fi mişto pentru ei. Dar apoi, pun pariu că s-ar duce la vale. Băutură şi femei. E de ajuns să divorteze un singur cuplu şi mi s-a îmbulinat viata. Ce zic eu de ei?! Parcă e mare lucru să m-apuc eu de băut şi să mă duc la curve? S-ajung singur la vârsta mea, alcoolic şi curvar, să-mi distrug familia şi să-mi marchez copiii pe viată?!

Mai bine îmi bag şutu-n ei de bani, mă întorc la numărat oi. Dintotdeauna am ştiut că, în sufletul meu, am fost, sunt şi voi râmane cioban până în măduva oaselor.

Ei, atunci, somn uşor, de-acuma. O oaie, două oi, trei oi şi-un berbec, trei oi, un berbec şi un cioban c-o mioară sub el...

P.S. Aş fi putut să vă dau vouă, ciobanilor, banii mei imaginari, dar sunt sigur că v-ati fi băgat şutu-n ea de stână şi eu n-aş mai fi avut oi, să le număr în imaginatia mea. V-ati lins pe bot, nerecunoscătorilor!

Senzational! Nici n-o să-ti vină să crezi la ce m-am gândit eu

Mama mea, când are ceva, pune. De exemplu, când a făcut gogoşari în otet, a avut în casă miere de albine. Un borcan. L-a pus pe tot, să iasă bun. N-am să uit niciodată cum am băgat pofticios o halcă de friptură în gură şi am scos-o în secunda doi, imediat după ce-şi făcuse intrarea şi gogoşarul. Gustul ăla de otet îndulcit va rămâne pe vecie în amintirea mea.

Dar asta nu se aplică numai la mâncare. Tot par examplu pentru voi, mama mea, când a nimerit într-o gaură de canal fără capac, de şi-a zdrelit piciorul de sus până jos, a avut în casă Hemorzon. Un tub întreg. Da, din ăla pentru hemoroizi. L-a întins pe tot, pe tot piciorul tumefiat. N-am să uit niciodată cum îl turna pe palmă şi îl aplica tacticoasă de sus până jos, masând cu grijă locurile cu vânătăi. Răspunsul ei la privirea mea stupefiată va rămâne pe vecie în amintirea mea:

- Păi, dacă e bun la rănile din locul ăla delicat, cum să nu facă bine şi pe picior?

Mentionez că mama mea a fost profesoară de biologie, extrem de pasionată de meserie şi, după pensionare, a absolvit cu succes postliceala de asistente medicale.
Cu sigurantă ştia ea ceva ce eu nu ştiam. 

Ieri, sor-mea m-a întrebat ce foloseam de hemoroizi. Cu voce tare, în parc, de fată cu celelalte mămici.

- La ce-ti trebuie? am întrebat-o eu în şoaptă.
- Nu pot să mai stau jos de vreo săptămână, a scăzut şi ea volumul. Ca tine...

- Ei, să ştii - am urlat eu din toată inima, pe tonul de profesoară al mamei - pentru hemoroizi poti să dai cu Hemorzon, dar trebuie să mentii igiena locală non-stop, fără compromisuri! Din câte am auzit, nu că aş fi avut vreodată nevoie...

Eu zic c-a înteles mesajul. Sper să fi înteles şi mămicile, că tare duios se mai uitau la mine, scumpele de ele.

Coincidenta a făcut că am fost la fotbal, nu că aş fi vrut eu sau din cauză că m-am îngrăşat ca porcu', dar m-a fortat finu'. Am făcut încălzire vreo zece minute, ca un adevărat profesionist, cu ture de teren, fandări şi genoflexiuni. Când a început meciul, am făcut un sprint până la poarta cealaltă şi înapoi şi m-au lăsat picioarele. Nu mai puteam să le mişc, nu mai ascultau de mine. Am cerut schimbarea, dar apoi m-am băgat iar. Le-am dat-o tinerilor cu 25-10 într-o oră jumate. N-au nici talent, nici conditie fizică. Dar, na, pe vremea noastră nu erau dintr-astea, cu internet, feisbuci şi smartfoane. Noi alergam chiar şi după fete. La propriu...

Drept urmare, de la atâta efort şi deshidratare, am făcut herpes la gură. Băietii au insinuat că aş fi băgat botul la savarină. Nevastă-mea le-a zis că nu, n-am băgat. Ei au zis că, dacă ar fi ştiut ea, nu mai făceam spuzitură şi că oricum nu e ea singura femeie din lumea asta, adică de ce e atât de sigură. Sunt o grămadă de femei la gară...

Era seară şi botul meu se umflase bine. Am pus mâna pe telefon şi tzâr la sor-mea:

- Ci faci, fa? Auzi, tu tre' să ştii mai bine, că tu foloseşti acuma... Mi-a ieşit căcatul ăla de herpes la gură şi n-am nimic în casă în afară de Hemorzon. Oare merge la herpes? Dacă e bun în gaura aia mai delicată, cum să nu facă bine şi la gură? 
- Uăi, Rotaru, eşti nebun?! Cum să dai Hemorzon la gură?
- Dar nu ti-am zis că n-am altceva în casă? Şi e ditamai tubul, aproape plin. Pot să mă dau vreo zece zile pe ambele buze, în strat gros şi tot nu-l termin...

Greu s-a prins de glumă. Doar ştia de faza cu mami. Chiar ne-o amintiserăm c-o zi înainte şi am râs cu totii în parc. Ori nu mai fac eu glume bune, ori trebuie să semnalizez când le fac.

L-am sunat pe Cumătrul cel Mare. El încă n-a folosit, dar m-am gândit că poate se pricepe, având farmacişti cu traditie în familie. A zis din prima că merge la perfectie. Şi să-mi fac mască de ten cu Hemorzon. Pentru un efect garantat, n-ar fi rău să-mi facă nevastă-mea masaj pe tot corpul. Scap garantat de herpes!

Şi atunci am avut o epifanie! Nici n-o să vă vină să credeti! Mi-a venit chiar mie, brusc şi deodată, ca diareea în tramvai.

Am pătit ca Newton, când i-a căzut un măr în cap şi a inventat el gravitatia, că adică două corpuri se atrag pentru că e grele.
Sau ca Einstein, care nu stătea sub copaci, că nu prea ieşea din casă, tocilarul, şi s-a gândit el să i-o tragă lui Newton, adicătelea să schimbe el legea gravitatiei, că cică mărul cade pe pământ din cauză că ambele deformează spatiul şi timpul. Eu i-aş fi spus bancul cu timpul, da' buhaiul le-a dat o pâine de mâncat ăstora din zilele noastre, care ne tot esplică ei că cum e găurile alea negre.

Ceea ce mă readuce la epifanie...

M-am gândit să i-o trag şi eu cuiva, deci lui Darwin. Ce, bre, adică noi am evoluat din maimută până în vârful piramidei din cauză că om fi fost nevoiti să ne adaptăm la schimbările de mediu, ca să supravetuim pe principiul că ăia mai slabi dintre noi să moară o dată cu capra vecinului?!
N-are cum. Darwin ar fi trebuit să gândească outside-the-box, ca mine. Nu suntem noi centrul universului. Nu stă universul cu resursele la vedere, ca să avem noi ce băga în gură, ci universul se foloseşte de noi ca să ne ia tot ce scoatem pe gaura maro.

Nu, evolutia omului nu s-a făcut în jurul creierului, ci în jurul găoazei. Luati de exemplu un om şi o maimută, băgati în ei câte o kilă de Ciocolax şi rămâneti aproape. Ia vedeti voi atunci de la cine pute mai tare! Ei? Un milion de ani de evolutie, un rahat de muscă la scara universului, dar ce diferentă de rezultat...

Ce-am făcut noi după ce ne-am deşteptat, de-am inventat electricitatea, telefonul şi BMW-ul? Cine spune că ne-am apucat să distrugem corola de minuni a lumii, încălzire globală and shit, e limitat rău de tot. Eu vă spun că dimpotrivă, exact asta aştepta universul de la noi! Nici măcar el, universul nu se aştepta la atâta recunoştintă din partea noastră.

Eu de mâine dezafectez canalizarea şi mă bag iar pe fosă. Are podeaua necimentată şi se revarsă în curte la vecin după fiecare ploaie. A, şi următoarea mea maşină o să fie un Hummer, să urc pe vârf de munte şi să calc fără probleme căprioare.

Gânditi-vă acum ce aplicatii practice spectaculoase are noua mea teorie. În toate domeniile. Sociologie - ar umbla toată lumea cu ochiul maro la vedere, genetică - s-ar colecta spermă numai de la ăştia puturoşi în baie ca mine, ecologie - ne-am bucura la fiecare ghetar dezghetat şi la fiecare grad în plus, economie - ar creşte consumul de alimente şi hârtie igienică, în orice... Orice v-ar trece prin minte are de câştigat dacă reuşiti să vă ajustati mind-set-ul după mine.

De un singur lucru să nu uitati: igienă locală fără compromisuri şi Hemorzon din belşug în casă! Asta e tot ce contează...

P.S. Şi să vă feriti de iritatii inghinale, opăreala la ouă tinde să afecteze bumbutzul.

Hobit trei

Am fost la hobit trei după un salt natural de la hobit unu, că mie-mi place cu bătaie, nu cu intrigă, de aia am sărit hobitu' doi şi l-aş fi sărit bucuros şi pe primul, dar nu mai întelegeam nimic din ultimul. Nu vreau să vă stric cheful de vizionare, dar la urmă mor toti orcii, ceea ce e mişto că de asta dati bani pe bilet.

Familist cum mă ştiti, mie mi-a plăcut nespus faza aia cu arcul, când era tatăl cu fiul, am râs de m-am pişat pe mine. Ca să râdeti şi voi ca mine, ar trebui să vă introduc putin în context.

Fiică-mea a avut temă la grădinită să-şi deseneze familia. Pe ea s-a desenat cu păpuşa Cristian în brate, fecior-miu era mic, undeva în spatele ei, cu muci la nas, mamă-sa era, unde altundeva, bineînteles că la bucătărie şi, surpriza cea mare, eu, tatăl ei natural de pe ceferticat, stăteam lungit pe canapea cu telecomanda în mână, adicătelea palancă la televizor.

M-am simtit putin jignit pentru că şi eu stau mult la bucătărie, fac de mâncare, bag pe gât la copii şi la urmă tot eu spăl vasele şi strâng după toti. Corect, eu tin întotdeauna telecomanda, dar singur la televizor stau până se prinde nevastă-mea, că doar eu sunt bărbatul în casa asta, ce arbaleta mea!

Apropo de arbaletă, să vă povestesc faza aia din film ca să râdeti.

Şeful la oamenii normali se bătea cu dragonul, care arunca cu foc pe gură de arsese tot satul. I-a dat omul cu săgeti normale, cocotat în clopotnită, dar ăsta, înnaripatu', avea solzi de n-a intrat niciuna şi i-a mai tras şi cu coada de i-a rupt arcul şi era cât pe ce să dărâme coşmelia cu tot cu şeful la oameni şi cu băietul lui, care era şi el acolo.

Ei, şi atunci, dragii moşului, vine băietanul cu o teavă bengoasă, lucrată mişto la capete ca la fierul forjat din gardurile zilelor noastre, ascutit în vârf şi împletit la mare artă în coadă, ce mai!, o mega-săgeată, pisenică de pe la paratrăsnetul clopotnitei.

Tată-su leagă de bârnele clopotnitei elasticul rămas de la arc şi îi propteşte săgetoiul de umăr la copil, aşezat cu fata la tat-su şi cu spatele la dragon, şi, întrerupt din când în când de înjurături adresate dragonului - care deodată începuse a naibii să vorbească, arzând-o pe texte din Scrisoarea III, gen "O, tu nici visezi, şefule la oameni, câti în cale mi s-au pus" - deci printre înjurături şi blesteme începe dialogul de îmbărbătare tată-fiu specific americănesc, cu texte din manualul de leadership şi comunicare.

Băi, oameni buni, ştiti cum e la film, te pui vrând-nevrând în pielea personajului şi îi mai bagi şi pe cei nevinovati din viata ta în actiune. Mă şi închipuiam ditamai şefu' la oameni, cu elasticul întins la maxim, cum îi explicam lui fecior-miu chestii de viată, să-i ajungă până la moarte, cu un ochi la el şi altul la dragon.

Şi dragonu' se apropia pentru atacul final. Pe viată şi pe moarte. Şi eu îmi luam chita din ochi în timp ce-i vorbeam liniştit şi încrezător copilului c-o să fie bine să nu fie rău şi dragonu' se apropia. Elasticul întins la maxim. Săgeata pe umăr la copchilu' meu. Şi atunci se întâmplă întâmplarea cu faza de care vă spusei. Calm, ca şi cum nu era mare vrăjeală, îi spun copchilului:

- Dă-te putin mai la stânga...

Adicătelea să-mi iau chita mai bine la dragon. Ei, şi atunci vraja s-a rupt!

Mi-am amintit desenul fiică-mii. Exact aşa fac şi eu acasă, dar în loc de elastic mă tin de telecomandă. Şi în loc să mă uit cu al doilea ochi la dragon, eu îl belesc în televizor. Şi în loc să-i vorbesc ca un tată copchilului, îmi boscorodeşte el vorbe de-ale lui, de nu înteleg nimic. Şi în loc să-i zic calm, eu urlu la el:

- Dă-te-n chelea mă-tii mai la stânga că nu reuşesc nici să schimb canalul, darmite să văd ceva!

Adicătelea să-mi iau chita la tevelizor.

Lumea urmărea cu sufletul la gură cum moare dragonu' străpuns de super-săgeată şi eu râdeam ca prostul în hohote.

P.S. Acuma n-oi fi ştiind eu prea multă fizică cuantică, dar, în viata reală, dacă nu-i rupea clavicula copchilului cu coada de la săgeată, cu sigurantă-şi lua săracul un elastic în muie de sărea cinci metri afară din clopotnită. Aşa-i în filme, nu se gândeşte nimeni să mai verifice din când în când formula de bază, E egal cu mc pătrat.

HD, full HD

Mi-am tras televizor. Mai exact, tevelizor, cum zice fiică-mea. Sau 'izor, cum zice fecior-miu, dar numai când are el chef.

Primul televizor nou-nout, luat cu banu' jos. Banii de pâine. Pâinea de la gura copiilor mei.

L-am întrebat pe şoferul limuzinei mele, care mă duce în fiecare zi la serviciu cu maşina lui personală, dacă-i adevărat că încă mai tine la copiii mei, aşa scumpei cum sunt ei, şi a zis că da, bineînteles, că şi el se miră, având în vedere ce tată au, dar oricum în privinta tatălui nu poti fi niciodată sigur sută la sută.
Păi, şi atunci, îl lasă inima să-i lase să moară de foame? Nu mă-mprumută şi pe mine până-n salariu?

Că, adicătelea, în principiu da, dar cât îmi trebuie? Cum cât? Cât un televizor!
HD, full HD, cu Smart TV şi WiFi ready de la firma aia cu viata-i frumoasă, să nu facem reclamă mascată că ne caută negreşit CNA-ul internetului şi poate şi DNA-ul politicienilor, dacă primim foloase necuvenite de la LG, poate-poate dau şi ei ceva.

Probabil că luat aşa, după caracteristici, omul a gândit că n-are de unde să-mi dea destul ca să-mi ajungă să dau de mâncare la copii.
Am încercat eu s-o dau cotită, că nu m-a ajuns aşa mult, că l-am luat de vinerea neagră, dar nu m-am putut abtine, sta-le-ar lor reducerile în gât de hoti ce sunt toti, cum au făcut ei reduceri de 30% după ce le scumpiseră în prealabil cu 50, mai ales că eu n-am prins router-ul ăla la 3 lei, că doar n-am pile sau actiuni la ei să mă anunte din timp c-o să greşească, să spăl şi eu în tara asta un ban murdar în mod cinstit.

Cică nu, că şi-a dat omul seama că l-am luat la chilipiruri, dar tot n-are îndeajuns, să-mi dea mie atât de mult.
Băi, oameni buni, voi vă dati seama în ce hal ne-a adus Monta ăsta, dacă până şi cel mai lovetar amic de-al meu n-are cash să dea de la atâtea investitii?! Indicatorii aştia economici nu "greşeşte" niciodată, puteti confirma cu Goise Muran dacă nu mă credeti, da-i-ar lui D-zeu sănătate cu toptanul, că simpatic le mai zice de la tevelizor.

Nevoit să schimb strategia, m-am decis să infiltrez reteaua de bogătani de la serviciu.

Mi-am tras HD, full HD! am urlat din toti bojocii de cum am intrat pe uşă. HD?! Depăşit, tată! Dădeai un ban grămadă şi îti luai 4X, frate, ca oamenii. Cum ce-i ăla 4X?! Cel mai tare shit de pe piată, rezolutie de x pe y, cu toate că se vede pe fata ta că tu oricum n-ai simti diferenta. Dar are Smart, Smart TV! m-am tinut eu tare pe pozitii. O fi având, dar 3D are? Ce să fac eu cu 3D-ul, să arunce ăia în mine cu mâncare?! Şi de WiFi ready aveti ceva de comentat? Cică da, că e doar ready şi trebuie să mai dau bani pe o sculă de WiFi să nu mai fie ready, care oricum îmi ocupă aiurea un port USB, celelalte două la rândul lor fiind ocupate prin definitie de tastatura şi mouse-ul wireless. Ce port, ce wireless? Eu am HD, full HD, prieteni!

Atunci mi-au aplicat lovitura de gratie: ce diagonală are? 32 inci?! 80 de centimetri?! Ha, ha, 80 de cm am eu acasă, la monitorul calculatorului, bunica-mea are 101 şi stă la garsonieră. Ha, ha, ce să zic, sunteti amuzanti de nu mai pot de râs, le-am dat eu cu tifla, trecând strategic la contraatac, râdeti de un om necăjit, care n-are să dea mâncare la copii!

Cu un gest teatral, am scos arma mortală din buzunar: mobilul. Un glisaj scurt de deblocare, mâna sus cu wallpaper-ul la înaintare şi dă-i slalom printre birouri. Ia, uitati-vă, oameni buni, ce scumpei sunt ei, mititeii, cum se tin ei doi de mânută, cu zâmbetul ăla plin de sperantă pe fată, şi tăticul lor n-are de unde să le dea de mâncare până la salariu!

N-au făcut fată la asalt, săracii... Au căzut în capcană unul după altul, ca muştele, puteam să fac de 2-3 ori tevelizorul numai din primul rând de birouri.

Eu, unul, n-aş face asta niciodată. Ce, dom'le, unii se simt bine, fac copii, se uită la HD, mănâncă pâine de sparg, şi altii trebuie să plătească?! Unde mai pui că, aşa cum mă ştiu ei pe mine, sunt slabe şanse să vadă vreun ban înainte de sărbători.

Nenorocire

Am vreo câtiva ani buni de când m-am mutat la tară şi încă reuşesc să-mi bag vecinii în boale.

În primii ani, umblau ca turbatii prin dreptul gardului, în şoc total, doar pentru că noi lăsăm tot timpul portile larg deschise.
Cine n-a stat la tară, nu-şi poate închipui cu câtă conştiinciozitate trag oamenii ăştia poarta după ei când bagă căruta în curte.

După primul an, până şi moş Vasile, vecinul meu bătrân de peste drum, cel mai stresat om din sat, s-a lăsat la mâna lui şi nu mi-a mai închis portile.
Însă fata aia speriată o are şi acuma, de fiecare dată când urcă la deal şi priveşte spre curtea noastră.

Şi nu e numai din cauza portilor, faza mai naşpa e că la noi în curte se vede tot şi priveliştea nu e aşa plăcută. Sunt singurul om din sat cu gard de plasă.
Cine n-a stat la tară, nu-şi poate închipui cât de important e gardul bine făcut la curtea omului.

Gardul trebuie să fie numai bine de etanş, cât să lase aerul să circule, dar să nu se vadă aproape deloc în curte.
Trebuie să fie numai bine de înalt, cât să nu se vadă peste gard decât dacă te ridici în vârful picioarelor.

E o întreagă filozofie aici.

Până şi vecinul meu betiv de peste drum, proaspăt separat de sotie, a băgat o grămadă de bani ca să înlocuiască complet gardul dărăpănat, şi asta în conditiile în care îi plouă în casă de la prima picătură.
Acuma ce să zic, îi era mai de folos gardul decât acoperişul când o alerga pe nevastă-sa cu bărdita prin curte.

Ati putea crede că toată investitia a fost degeaba, dacă tot nu mai are pe cine alerga, dar ati greşi cu sigurantă.
Foloase sunt o grămadă.

De exemplu, celălalt vecin betiv de vizavi n-a avut niciodată femeie şi tot şi-a tras de curând gard nou de scândură, chiar dacă cel de dinainte stătea încă destul de bine în picioare.
Ăstălaltul are el alte motive.

Nu prea poti fura dacă vede satul tot ce depozitezi în curte. Ce mi se pare din cale afară de ironic e faptul că probabil scândura e tot furată şi acum se tot uită satul la ea încontinuu.

Toată lumea are de ascuns ceva prin curte.
Vecinul din vale are service auto neautorizat. Vecinul din vale, din partea dreaptă, are paranoia, cu tăblită "Obiectiv protejat de X-Guard" agătată în gard şi sistem antifurt agătat în sufragerie.

Toti au motive, toti în afară de noi.

Noi nu ascundem nici pijamaua mea roşie ca focul, purtată cu mândrie când dau mâncare la câine, nici buruienile cât casa, tronând maiestuos pe locul în care ar fi trebuit să crească gazonul, nici betivii din curte, adunati în fiecare weekend la grătar, nici grătarul paradit de tablă, lăsat în mijlocul curtii să-l lingă pisicile de prin vecini, nici rufele de pe sârmă, întinse la mare artă de către mine, cu un singur cârlig pe mijlocul tricoului, şi cu sigurantă n-o ascundem nici pe sotia mea, ieşită adeseori din greşeală sau lejeritate în haine cam transparente, fără sutien, ca să vorbească despre plăti cu vecinul care aduce laptele şi care priveşte doar în jos pe tot parcursul conversatiei, roşu ca focul de jenă.

Oameni cu bun simt la noi în sat.

Poate de aceea s-au simtit obligati cumătrii mei, cel Mare şi cel Alb, să-mi mai spele din păcate.
M-am tocmit cu ei la sânge să le dau pământul în arendă, le-am oferit moca tot pământul, dar n-au vrut partea din fată, celebrul gazon englezesc cu insertii carpatine de buruieni.

Totuşi, s-au apucat imediat de treabă.

Cumătrul cel Mare a adus întâi găinile în coteata din spate, reconditionată la şmoc de Cumătrul cel Alb, într-o frumoasă zi de duminică, sub privirile dezaprobatoare ale vecinilor.
Spuma poliuretanică băgată printre crăpăturile din pereti a rezistat, găinile au trecut iarna cu bine şi acum, înainte de Paşte, se ouă ca nebunele.

Atâta doar că noi intrăm cu mătura ca să culegem ouăle, din cauza cocoşului cel negru.
Sare ca nebunu la bătaie, m-a ciupit odată de mână de m-a durut o săptămână întreagă.

Cumătrii mei au săpat de toamnă toată curtea. Apoi au plantat căpşuni de toamnă.
În primăvară, au plantat ceapă, salată, copaci, vită de vie şi morcovi. Apoi au curătat copacii, chiar şi pe cei din fată.

Într-un final, i-am convins să îngrijească şi gazonul din fată.
Satul era în sfârşit multumit şi liniştit, portile erau tot timpul închise, curtea era toată îngrijită.

Dar atunci a început dezastrul.

I-am spus sotiei că ar trebui să se simtă ca în filmul acela, "O floare şi doi grădinari".
Mi-a răspuns că nu e chiar aşa, în loc să alerge ei după ea, aleargă ea după ei să le dea de mâncare, pentru că ei umblă numai după băutură.

Şi fac şi treabă de mântuială.

Au plantat seminte de iarbă şi flori, dar aşa, doar aruncate la suprafată. Trei zile s-au chinuit hoardele de grauri să le mănânce pe toate.
Nu zic, toată curtea arată bine, dar ne uităm degeaba în fiecare seară, în speranta că ar răsări ceva din pământ.

Şi eu, sincer, m-am cam săturat.
Ies din casă relaxat, în pijamaua mea roşie, şi dau cu ochii de doi betivi, mişunând bezmetici prin curte după băutură.

Unu se face că munceşte şi celălalt îl tine de vorbă.
Apoi fac schimb de pozitii...

Pur şi simplu, nu mai rezistăm!

Colac peste pupăză, s-a abătut nenorocirea asupra noastră, de ne vorbeşte tot satul.

Într-o dimineată, l-am găsit pe moş Vasile agătat cu amândouă mâinile de gardul nostru, cu lacrimi şiroaie pe fată, bolborosind nişte cuvinte de neînteles şi lovind ritmic cu capul de gard.

Am observat imediat motivul. Când ajunsesem acasă cu o seară înainte, închisesem poarta de frica cumătrilor, scosesem copiii din maşină, dar uitasem să închid portiera din stânga spate.

Toată noaptea a stat maşina mea deschisă, aşa ceva nu s-a mai auzit în sat la noi!

Moş Vasile, vecinul meu stresat de peste drum, a luat-o razna de la o aşa infractiune rurală.
Trei oameni s-au chinuit să-l desprindă de gard. Două ambulante au venit în acelaşi timp, l-au dus direct la Socola, săracul.

Tot satul s-a adunat la spectacol.
Nu ştim ce să mai facem, ne-am pus rău cu consătenii şi ne e ruşine să mai ieşim din curte.

Dacă nu era serviciul meu şi grădinita fiică-mii, nici nu mai ieşeam vreodată în sat.
Numai timpul ne poate ajuta, nenorocirea e ca satul nu uită aşa uşor...

La Praha

Cehii sunt oleacă mai frumoşi decât austriecii, dar nu cu mult şi, pe deasupra, mai au şi buda separată de baie.

Eu am înteles treaba cu mirosurile, nici eu n-am pretentia c-o fac pe-a ghiocelul când stau dimineata singur, cu mine însumi, în intimitatea mea proprie şi personală, dar ăştia au o fobie nazală nemaiîntâlnită la alte popoare, altfel nu-mi explic cum de s-au gândit ei că e frumos din partea lor să mă pună să ating două clante în camera de hotel doar ca să mă spăl pe mâini după ce fac pişu, şi asta mai ales după ce le-au mai atins mii de alte persoane înaintea mea, aflate în aceeaşi situatie umedă ca şi mine.

Am trecut cu greu peste şocul ăsta, numai foamea a reuşit să mă împingă de la spate până spre restaurantul cu specific national din spatele hotelului.
Chelnerul, care arăta ca şi cum ar fi avut nevoie la baie, ne-a luat tare din prima.

Din ce tară suntem? România, am recunoscut noi cu sfială.
Paf, ne-a adus meniu în română. R U f*king serious, dude?! You're good! I-am zis că-l iau ca amintire.

Da' nici el nu s-a lăsat. Şlibovită sau lichior? Şlibovită, am zis eu tot cu sfială, crezând că e din partea casei.
Nu era, dar nici n-a mai contat, când mi-a adus nota eram aproape pulbere de beat, m-a făcut de comandă şlibovita stinsă cu bere pe stomacul gol, după atâta oboseală acumulată pe drum.

Mâncarea mi-o amintesc la perfectie, am comandat din greşeală acelaşi fel de mâncare în următoarele trei seri la rând, chiar dacă pot să jur că descrierea în cehă era complet diferită.
Un fel de varză călită îndulcită la greu cu miere, dumplings ciudati din cartofi fierti, în două cu făină de grâu, felii de pâine pufoase ca pandişpanul şi carne gătită cam ca la tochitura moldovenească.

Când ieşi treaz la plimbare prin Praga, prima senzatie pe care o ai e că ori eşti încă beat, ori te-ai întors în timp.
Cehii sunt curătei şi îngrijiti, dar se îmbracă după moda anilor '90, cam la fel ca la mine la tară, în satul natal.

Ne-am chinuit să ne amintim, cu vasta noastră cultură generală, oameni celebri din Cehia.
În afară de Martina Hingis, care oricum juca pentru Elvetia, n-am scos nimic din bibilică. Pentru Vaclav Havel, n-am băgat mâna în foc până n-am dat un search pe Goagăl.

Am căutat peste tot Staropramen, spiritul oraşului Praga.
N-am găsit nicăieri, localnicii mi-au zis că spiritul oraşului lor e cam naşpa la gust şi că nu-l cumpără nici dracu'.

Alte chestii naşpa despre Praga, nu mai am să vă povestesc.
Mai mult de atât, tot ce urmează să vă relatez e la superlativ.

Praga e cel mai frumos oraş din lume!

Şi eu am mai văzut vreo câteva la viata mea. Lăsând la o parte buruienile de pe marginea drumurilor, oraşul vechi şi celelalte destinatii turistice sunt de vis. Ati fost vreodată în centrul vechi din Bucale?! E jenant în comparatie...

Praga e cea mai ieftină capitală din Europa!

Exagerez putin, cu sigurantă că Tirana e mai ieftină, dar cine dracu' s-ar duce acolo în vacantă?! N-am văzut nici unul prin Praga să încerce să mă tragă în teapă, nici măcar în zonele exclusiv turistice. Ati fost vreodată la restaurant în Poiana Braşov? E tâlhărie curată în comparatie...

Praga e cea mai primitoare destinatie turistică din lume!

Oameni politicoşi, vorbitori de engleză, toti bucuroşi să te ajute cu indicatii direct pe harta de la hotel, de mai mare dragul, mai ales că noi eram varză cu orientarea în teren şi am tot apelat la bunăvointa lor. Şi cântă aşa frumos după fiecare propozitie, de te simti ca în lumea Arabellei, cot la cot cu Rumbur-aaa-k. "Your room number-uuu, sir"... Ati întrebat vreodată pe cineva cum ajungeti în centrul Constantei? E manelistic în comparatie...

Dacă aveti de gând să mergeti la Praga, vă recomand să puneti un ban deoparte pentru ghid şi să vă faceti milă de un calic ca mine.
Poate-mi povestiti şi mie ce v-a zis, mor de curiozitate!

P.S. Ieri mi-a zis un coleg că toate fetele din birou ar trebui să-mi multumească. De ce? am întrebat eu cu sperantă.
Păi, când se uită la mine, îi trece cheful de viol.

Asta e, mă bucur să ajut şi eu cum pot...

Relu

Pentru cei care nu au aflat încă, Mariana s-a mutat cu tot cu copii, de la sotul ei, vecinul meu betiv de peste drum, la noul ei prieten, vecinul meu betiv din vale, vedeta echipei locale de fotbal din sat.

Avantaje ar fi destule.

În loc să se bată de la băutură, în curte, cu sotul, de fată cu tot satul, mai bine să se bată din dragoste, tot de la băutură, dar în aşternuturi, de fată doar cu noul ei prieten.

În loc s-o ajute copiii când vine greoi la deal, cu plasele pline de cumpărături, mai bine să se tină drăgăstos, ca la o plimbare de seară, de bratul noului ei prieten, care cară el plasele, galanton, putin adus de spate, dar cu fericire maximă în ochi.

În loc să aranjeze la fiecare ploaie tablele de pe casa fără acoperiş, mai bine sparge lemne în fata noii ei case, să aibă toată lumea căldurică pe gerul ăsta cumplit.

Şi nu cred c-o să se mai îndoiască vreun coleg de şcoală atunci când se laudă fiică-sa că au curent în casă.
Mai mult de atât, acum devine extrem de plauzibilă remarca ei cum că ar avea şi televizor, şi încă chiar cu telecomandă şi cu trei canale de desene animate în dotarea standard.

Apoi totul e tot bine, că fata se întâlneşte adeseori cu tata ei la birt la noi în sat, stau pe terasă în frig, până termină el băutura şi după asta mai mereu fac o plimbare lejeră prin sat, brat la brat, ca o familie fericită.

Lumea din sat zice că se bea la greu la birt la noi în sat.
Nu zic că n-ar fi aşa, dar m-am lămurit eu şi cu lumea de la tară, s-au tabloidizat în ultimul hal şi umblă după subiecte mondene prefabricate mai ceva ca la Copacos sau ca la Mamărută.

De exemplu, lumea din satul meu natal, pe unde am mai călcat doar de vreo zece ori în ultimii cinş'pe ani, nu m-a uitat încă.

Cică umblă zvonul, textual, că "La Rotaru se bea", fără a se preciza în clar dacă se bea mult sau putin, sugerat aşa, doar din tonul grav al vocii, poate şi de teama proceselor de calomnie, destul de frecvente prin sat, intentate ad-hoc în fata portii, de după gard, cu bărdita în mână pe post de ciocănel de judecător.

Faza e că eu nici măcar n-o ştiu la fată pe femeia aia, cred că am vazut-o doar de vreo două ori în toată viata mea, habar n-aveam că ştie cine sunt!

În fine, cu răspândacul n-am nici o problemă, o fi fost prost informată, doar informată sau invers.
Şi de fapt nici cu zvonacul n-aş prea avea nici o problemă pentru că, dacă stai să diseci problema la rece, s-ar putea să găseşti pe acolo un mic sâmbure de adevăr.

De exemplu, mă pun în pielea fiică-mii.

Ce să creadă ea despre nanul ei, cum bătea el în tabla de sub streaşină, cu săritură pe ambele picioare, de pe cea mai înaltă treaptă de la intrare?
Nimic rău, presupun, nu s-a mirat nici când a plecat nanu-su acasă în şlapii mei cei roz...

Şi de mâncat, doar a mâncat din grătarul lui nenea Alesc, stropit din belşug cu sudoarea fruntii şi cu bere la pet de doi jumate, nu?
Toată lumea a zis că a ieşit foarte gustos, chiar şi pisicile vecinului, care au lins grătarul cu poftă până dimineata.

S-o fi obişnuit şi ea, mai ales că nanul lui Cezar mai fluieră câteodată. Ştiati asta?!
Cum care Cezar?! Frătiorul ei. Cum, nici pe nanul lui Cezar nu-l ştiti?! Bre, dar voi abia acum ati nimerit pe aicea?

N-o iau eu pe fiică-mea drept etalon, mai ales după cum a crezut ea că tăticul ei joacă fotbal prin curte cu bidonul de cinci litri, plin încă de vin pe un sfert.

Nici pomeneală de aşa ceva, dacă aş fi jucat fotbal, ar mai fi trebuit lumea să aducă sticla din drum după fiecare şut?!
Nu, bineînteles, eu jucam rugby, de unde să ştie ea că eu eram transformeur la gard, ca la portile alea înalte de pe stadion!

Acuma, cu femeile nu-i bai, că habar n-au să bea. Par exemple, eu beau şi fumez, femeia mea numai fumează.
Mă şi enervează de fiecare dată când bea ea că eu conduc, pupă numai oleacă paharul ăla de tuică de vreo două ori şi îl lasă plin-plinut la plecare.

Oricum, la femei e mai simplu. Oricât ar bea, servesc la urmă un pahar plin de apă şi sunt numai bune de condus.
Cine le controlează pe ele, în spatele volanului?!

Apropo, ne amintea nouă un mare om din când în când, de fiecare dată când îşi amintea şi el, să ne mai amintim totuşi din când în când şi de Eminescu.
Noi ne opream din ce-om fi făcut noi atuncea, ne aminteam putin de Eminescu şi apoi ne luam iară cu treburile noastre.

Cred că m-au ajuns blestemele marelui om, acum are grijă Relu să-mi amintească în fiecare zi de Eminescu.
Versurile marelui nostru nou poet national de talie mondială o zic scurt şi la obiect: "Eu Eminem, tu Eminescu"...

Nu-mi mai iese versul ăsta din cap, îmi cântă toată ziua în tărtăcută! Adică el e cu Eminem, ea cu Eminescu.
Ducă-se învârtindu-se că sunt singurii în ziua de azi!

Pe noi tot ne-au mai fortat să învătăm vreo poezie la şcoală, prima strofă din "Lucea farul" o ştiam toti, dar ia s-o văd eu acuma pe vreo tinerică să declare interesantă, de la prima întâlnire, că iubeşte arta poetică a vechiului nostru mare poet national, Eminescu!

Dacă nu râde berbantul din cealaltă parte a mesei până se aude prin fumul gros de tigară până în cealaltă parte a barului, să nu-mi ziceti mie niciodată pe nume, Marele Autor de după Marin Preda!

Aşa să ne ajute Relu cu Eminem! O primăvară frumoasă s-aveti...

P.S. Am primit de la colege un mărtişor cu ghicitoare. Cum găseşte un cioban o oaie pe vârful muntelui? Cică acceptabilă.

Nu ştiu cum ar trebui să mă simt, mândru, jignit sau indiferent. Oricum, de la tăran la cioban e cale lungă.