Am vreo câtiva ani buni de când m-am mutat la tară şi încă reuşesc să-mi bag vecinii în boale.
În primii ani, umblau ca turbatii prin dreptul gardului, în şoc total, doar pentru că noi lăsăm tot timpul portile larg deschise.
Cine n-a stat la tară, nu-şi poate închipui cu câtă conştiinciozitate trag oamenii ăştia poarta după ei când bagă căruta în curte.
După primul an, până şi moş Vasile, vecinul meu bătrân de peste drum, cel mai stresat om din sat, s-a lăsat la mâna lui şi nu mi-a mai închis portile.
Însă fata aia speriată o are şi acuma, de fiecare dată când urcă la deal şi priveşte spre curtea noastră.
Şi nu e numai din cauza portilor, faza mai naşpa e că la noi în curte se vede tot şi priveliştea nu e aşa plăcută. Sunt singurul om din sat cu gard de plasă.
Cine n-a stat la tară, nu-şi poate închipui cât de important e gardul bine făcut la curtea omului.
Gardul trebuie să fie numai bine de etanş, cât să lase aerul să circule, dar să nu se vadă aproape deloc în curte.
Trebuie să fie numai bine de înalt, cât să nu se vadă peste gard decât dacă te ridici în vârful picioarelor.
E o întreagă filozofie aici.
Până şi vecinul meu betiv de peste drum, proaspăt separat de sotie, a băgat o grămadă de bani ca să înlocuiască complet gardul dărăpănat, şi asta în conditiile în care îi plouă în casă de la prima picătură.
Acuma ce să zic, îi era mai de folos gardul decât acoperişul când o alerga pe nevastă-sa cu bărdita prin curte.
Ati putea crede că toată investitia a fost degeaba, dacă tot nu mai are pe cine alerga, dar ati greşi cu sigurantă.
Foloase sunt o grămadă.
De exemplu, celălalt vecin betiv de vizavi n-a avut niciodată femeie şi tot şi-a tras de curând gard nou de scândură, chiar dacă cel de dinainte stătea încă destul de bine în picioare.
Ăstălaltul are el alte motive.
Nu prea poti fura dacă vede satul tot ce depozitezi în curte. Ce mi se pare din cale afară de ironic e faptul că probabil scândura e tot furată şi acum se tot uită satul la ea încontinuu.
Toată lumea are de ascuns ceva prin curte.
Vecinul din vale are service auto neautorizat. Vecinul din vale, din partea dreaptă, are paranoia, cu tăblită "Obiectiv protejat de X-Guard" agătată în gard şi sistem antifurt agătat în sufragerie.
Toti au motive, toti în afară de noi.
Noi nu ascundem nici pijamaua mea roşie ca focul, purtată cu mândrie când dau mâncare la câine, nici buruienile cât casa, tronând maiestuos pe locul în care ar fi trebuit să crească gazonul, nici betivii din curte, adunati în fiecare weekend la grătar, nici grătarul paradit de tablă, lăsat în mijlocul curtii să-l lingă pisicile de prin vecini, nici rufele de pe sârmă, întinse la mare artă de către mine, cu un singur cârlig pe mijlocul tricoului, şi cu sigurantă n-o ascundem nici pe sotia mea, ieşită adeseori din greşeală sau lejeritate în haine cam transparente, fără sutien, ca să vorbească despre plăti cu vecinul care aduce laptele şi care priveşte doar în jos pe tot parcursul conversatiei, roşu ca focul de jenă.
Oameni cu bun simt la noi în sat.
Poate de aceea s-au simtit obligati cumătrii mei, cel Mare şi cel Alb, să-mi mai spele din păcate.
M-am tocmit cu ei la sânge să le dau pământul în arendă, le-am oferit moca tot pământul, dar n-au vrut partea din fată, celebrul gazon englezesc cu insertii carpatine de buruieni.
Totuşi, s-au apucat imediat de treabă.
Cumătrul cel Mare a adus întâi găinile în coteata din spate, reconditionată la şmoc de Cumătrul cel Alb, într-o frumoasă zi de duminică, sub privirile dezaprobatoare ale vecinilor.
Spuma poliuretanică băgată printre crăpăturile din pereti a rezistat, găinile au trecut iarna cu bine şi acum, înainte de Paşte, se ouă ca nebunele.
Atâta doar că noi intrăm cu mătura ca să culegem ouăle, din cauza cocoşului cel negru.
Sare ca nebunu la bătaie, m-a ciupit odată de mână de m-a durut o săptămână întreagă.
Cumătrii mei au săpat de toamnă toată curtea. Apoi au plantat căpşuni de toamnă.
În primăvară, au plantat ceapă, salată, copaci, vită de vie şi morcovi. Apoi au curătat copacii, chiar şi pe cei din fată.
Într-un final, i-am convins să îngrijească şi gazonul din fată.
Satul era în sfârşit multumit şi liniştit, portile erau tot timpul închise, curtea era toată îngrijită.
Dar atunci a început dezastrul.
I-am spus sotiei că ar trebui să se simtă ca în filmul acela, "O floare şi doi grădinari".
Mi-a răspuns că nu e chiar aşa, în loc să alerge ei după ea, aleargă ea după ei să le dea de mâncare, pentru că ei umblă numai după băutură.
Şi fac şi treabă de mântuială.
Au plantat seminte de iarbă şi flori, dar aşa, doar aruncate la suprafată. Trei zile s-au chinuit hoardele de grauri să le mănânce pe toate.
Nu zic, toată curtea arată bine, dar ne uităm degeaba în fiecare seară, în speranta că ar răsări ceva din pământ.
Şi eu, sincer, m-am cam săturat.
Ies din casă relaxat, în pijamaua mea roşie, şi dau cu ochii de doi betivi, mişunând bezmetici prin curte după băutură.
Unu se face că munceşte şi celălalt îl tine de vorbă.
Apoi fac schimb de pozitii...
Pur şi simplu, nu mai rezistăm!
Colac peste pupăză, s-a abătut nenorocirea asupra noastră, de ne vorbeşte tot satul.
Într-o dimineată, l-am găsit pe moş Vasile agătat cu amândouă mâinile de gardul nostru, cu lacrimi şiroaie pe fată, bolborosind nişte cuvinte de neînteles şi lovind ritmic cu capul de gard.
Am observat imediat motivul. Când ajunsesem acasă cu o seară înainte, închisesem poarta de frica cumătrilor, scosesem copiii din maşină, dar uitasem să închid portiera din stânga spate.
Toată noaptea a stat maşina mea deschisă, aşa ceva nu s-a mai auzit în sat la noi!
Moş Vasile, vecinul meu stresat de peste drum, a luat-o razna de la o aşa infractiune rurală.
Trei oameni s-au chinuit să-l desprindă de gard. Două ambulante au venit în acelaşi timp, l-au dus direct la Socola, săracul.
Tot satul s-a adunat la spectacol.
Nu ştim ce să mai facem, ne-am pus rău cu consătenii şi ne e ruşine să mai ieşim din curte.
Dacă nu era serviciul meu şi grădinita fiică-mii, nici nu mai ieşeam vreodată în sat.
Numai timpul ne poate ajuta, nenorocirea e ca satul nu uită aşa uşor...
