Îmi place la nebunie bucata asta.
Da, ştiu, o cântă ăla.
Frumuşelul, multilateral talentatul, chief hipster-ul care umbla cu fata aia de la Prima, sta-i-ar amorul lui în gât de cât ne mai plăcea nouă de ea, colegul nostru de blogosferă cum ne-ar plăcea să ne considere el, chiar dacă la noi nu e talent, deci dragul de el, dragii mei, într-adevăr, el o cântă.
Şi o cântă bine, le-o zice el iar de mare, iar de Vamă, lăsând-o iar pe ea acasă şi, sper eu, întorcându-se iar la ea în următoarea melodie de pe album sau măcar undeva pe viitorul album, să fie ei toti de la Vama sănătoşi acum, în frunte cu solistul, dacă tot s-a despărtit el de fata lui de la Prima.
S-au despărtit, nu? Eu aşa am auzit. M-aş cam face de baftă dacă n-am auzit bine sau dacă s-au împăcat între timp.
Oricum, n-ar fi nici prima şi nici ultima oară...
Mi-a plăcut piesa de la început, dar nu ştiam versurile neam.
Asta nu m-a împiedicat s-o cânt cu intonatie, sacadat şi la sentiment, la intervale regulate, exact când le era lumea mai dragă colegilor mei, în liniştea specifică unei atmosfere de lucru obişnuite.
Mai dădeam un scrol la mouse, mai apăsam un shift-delete şi începeam deodată să urlu ca boul: PER-FEEEEE-ECT, FĂRĂ TIIINE...
Apoi mă opream brusc. Alte versuri nu ştiam!
La început a râs toată lumea, dar s-au prins repede că se-ngroaşă gluma şi în următoarele zile m-au înjurat ca la uşa cortului.
Nu mai reuşea unul să-şi scoată melodia din cap!
Şi eu ce vină aveam? Sunt eu vinovat că am o fire romantică? Nu, ăsta-s eu şi nu mă pot schimba!
Ei ar fi trebuit să se simtă norocoşi că în cele din urmă am dat de la mine şi am învătat tot refrenul pe de rost.
Nici nevastă-mea nu s-a considerat norocoasă.
"Perfeeect, fără tine, e mai bine...". Aha, mi-a tăiat-o ea din prima, deci ti-e mai bine fără mine, nu?
Ce-ntelege fata, nu-ntelege nica din arta poetică!
Cum nu mă puteam opri din cântat, am fost nevoit să improvizez: "Perfeeect, doar cu tine, îmi e bine...".
Aşa mai vii de-acasă, mi s-a spus, dar n-a fost singura improvizatie.
Mă lua câteodată gura pe dinainte şi o dădeam cu "Perfeeeeect, fără tine..." în preajma sotiei, ajustându-mi prompt discursul pe ultima sută de metri: "... nu mi-e bine...".
Ca o continuare firească, "Nu ti-e bine, nu?!" îmi spuneau şi fetele mele din inel (n.r. grupul nostru comutativ pentru novici), pentru că la fiecare minut mă uitam în ochii lor şi le cântam suav: "... ai irosit iubirea cu un dobitoc...".
Să fi văzut voi ce fata a făcut Cumătrul meu Alb când m-am apucat eu să-i cânt neveste-sii.
Ei i-am cântat sincer, din toată inima, doar e sor-mea, şi, după un scurt moment de gândire, mi-au dat amândoi dreptate.
Apoi m-am apucat să-i cânt şi sotiei acelaşi lucru.
Şi ea mi-a dat dreptate: "... am irosit iubirea cu un dobitoc...".
Dar de vreo câteva zile mă răzbun crunt.
Pândesc când sunt cât mai multe persoane în jur, de preferintă bărbati, şi urlu cât de tare mă tin bojocii spre nevastă-mea: "... dansai prin Vamă goală si era per-fee-ect!".
Ca la comandă, toti bărbatii se întorc brusc spre sotia mea şi o dezbracă din priviri ca nişte lupi flămânzi în haită.
Nu că ar deranja-o prea tare pe nevastă-mea, e obişnuită cu privirile astea de la mine...
