A doua viaţă

"Simt că înnebunesc, îmi tremură mâinile şi picioarele, cum dracu' să le stăpânesc dacă-mi bate inima ca nebuna? Sper să nu mai fac vreun accident că şi-aşa abia de văd prin parbrizul ăsta spart. Să mor dacă aş fi putut face ceva s-o evit pe fata asta. Da, puteam să opresc în spatele camionului sau măcar să reduc viteza în dreptul trecerii de pietoni. Problema e că, după cum mă cunosc, în 9 situaţii din 10 aş fi făcut aceeaşi greşeală, neatenţia sau graba n-au nimic de-a face cu asta. Dimpotrivă, în general reduc viteza când mă gândesc la altceva sau când sunt foarte stresat. Hm, parbriz spart, aripă şi capotă bulite, o să mă coste ceva reparaţiile. Parcă sunt tâmpit, mai contau banii dacă o omoram?"

- Doamnă, vă simţiţi bine? întrebă el cu un glas sincer îngrijorat. Poate ar fi fost mai bine să aşteptăm ambulanţa.

- Nu am nimic, şopti Cristina cu gândurile aiurea.

- Nici măcar nu am făcut cunoştinţă, nu pot decât să sper că mă veţi ierta vreodată. Radu Oancea mă numesc...

- Cristina, Stamate Cristina, îngăimă ea.

"Transpiră încontinuu şi mi s-a făcut un pic greaţă. Ciudat e că nu e din ăla nespălat, pare că foloseşte Palmolive - şampon şi săpun. Ce-i cu mine, asta e problema mea acum? After-shave fin, maşină scumpă, cum de îl aud cum tremură? Doamne, parcă mă împresoară toate şi nu reuşesc să le dau la o parte... De fapt nu pot să-i zic greaţă, e vorba de altceva, încep să-l simt ca şi cum ar face parte din mine. «I'm Duncan MacLeod of the Clan MacLeod», sper să nu mă urmărească nemuritorii că n-am pus în viaţa mea mâna pe o sabie. He, he, Andrei ar fi pe jos de râs acum. Uite cum arăt, plină de praf, cu sânge uscat pe faţă, pantalonii mei preferaţi sunt rupţi. Cum le explic eu ălora de la spital că n-am nimic?"

- Vă rog să mă duceţi acasă, nu merg la spital! - ţipă ea necontrolat.

Speriat, Radu trase maşina pe dreapta.

Va urma.