Să ne spălăm rufele în familie

Eu şi soţia mea împărtăşim un hobby comun: întinsul şi strânsul rufelor pe şi de pe sârmă.
Nu e o pasiune trecătoare, chiar ne înnebuneşte gândul că mânuţele noastre vor purta cu delicateţe ligheanul roşu până în spatele casei, la -25⁰ C.

Ce plăcere nebună îţi poate oferi un tricou îngheţat ce nu se dezlipeşte de sârmă!
Ce fior plăcut îţi străbate trupul când vântul îţi adie pe spatele gol în timp ce te întinzi spre marginea prea înaltă!
Câtă pricepere şi experienţă îţi trebuie să prinzi doar colţurile de jos ale bluzei în două cârlige de rufe!
Ce senzaţie catifelată te cuprinde atunci când cearşaful ud şi mirosind a balsam ţi se lipeşte de faţă!

Despre mine se ştie deja că sunt stâlpul casei, că toată familia ar face orice să-mi intre în graţii şi că soţia mea mă aşteaptă în fiecare seară adresându-mi-se cu apelativul "Domnul şi stăpânul meu".
In atare condiţii, reuşesc întotdeauna să-mi impun punctul de vedere şi calc peste toate principiile democratice ale unei familii sănătoase: eu însumi, şi numai eu, m-am ocupat de procesul tehnologic al uscării rufelor în ultimii ani.
Excepţie fac doar cazurile în care soţia mea are de spălat mult prea multe rufe în mult prea multe ture şi nu mă poate aştepta să mă întorc de la serviciu.
Chiar şi în aceste cazuri izolate, îmi dojenesc soţia cu blândeţe pentru că nu a pus rufele la spălat în ziua anterioară, duminica sau de ziua Focii.

Diplomată cum o ştiţi, soţia mă priveşte lung cu ochii săi minunaţi, clipind calm a împăcare.