Mitică Dohoreanu

Dacă tot s-a îngrijorat Cumătrul cel Mare că arunc postări de umplutură pe blog, să continui povestea cu Il fenomeno.

Pe vremea mea erau trei tipuri de mingi de fotbal: de 18 lei, de 35 de lei şi de tip Artex (nu mă întrebaţi cât costau astea).
Mingea de 18 lei era apropiată ca şi comportare cu Jabulani-ul din Africa, reuşind întotdeauna să deruteze portarii cu traiectoriile sale imprevizibile. Din 10 şuturi spre poartă de la 9 metri, Ronaldo ar fi trimis sigur 3 dintre ele în lateral.
Mingea de 35 de lei era mai uşor de manevrat. Când o cumpărai era prea umflată şi se dezumfla după două luni de maltratare. Supapa nu funcţiona aproape niciodată, aşa că erai nevoit să-ţi cumperi altă minge.
Artex-ul l-am văzut doar la televizor până în clasa a cincea, când m-au dat la şcoală în oraş.

Dohoreanu senior lucra la Complex şi îngrijea atât vacile de la serviciu cât şi pe Mitică, viţelul de acasă.
După regulile nescrise din curtea şcolii, cel care dădea mingea peste gard trebuia s-o şi aducă înapoi.
Nenorocul meu a fost că vecinul Oşlobanu s-a găsit să taie mingea lui Dohoreanu exact cand eram eu vinovat.
Din acest moment, regulile spuneau că decizia rămâne la latitudinea proprietarului, dar în majoritatea cazurilor acesta se lăsa la mâna lui.
Mitica nu era ca toţi ceilalţi, însă oricum nu aveam de unde să fac rost de 35 de lei.

După două zile, o gaşcă de copii furioşi în frunte cu Mitică şi Marian Stavarache băteau la uşa casei mele.
Pe mama au prins-o într-o pasă proastă, după câteva minute de urlete s-au cărat fiecare pe la casele lor cu coada între picioare.
Am fost tare mândru de mama mea în ziua aceea.

O poveste similară găsiţi la Dicles.