Herta Muller

Dacă tot vorbeam de Gabriel Liiceanu, să prezint şi circul cu Herta Muller.



Mai multe detalii despre acest subiect le găsiţi la Roncea.

"De altfel, nici nu-mi permiteam să mă gândesc într-un arc mai mare, o perspectivă mai largă. Îmi ajungeau lucrurile micuţe şi exacte care se tot adunau lângă mine, fiindcă lor trebuia să le fac faţă."
Eram prea mic să înţeleg ce se întâmplă, m-a prins revoluţia în clasa a şaptea. Pe de altă parte, nimeni nu înţelegea cu adevărat ce se întâmplă, lumea vedea doar cum e afectată în viaţa de zi cu zi.

"au fost mai mulţi oameni care au spus ceva împotriva regimului. În România, dacă vrei să vorbeşti de dizidenţă, nu ai ce să spui, decât, eventual, că nu a fost dizidenţă organizată."
La mine în sat erau doar două persoane care făceau un simulacru de dizidenţă. Un intelectual care spunea tot timpul ce îl deranjează legat de activitatea sa profesională şi un nebun beţiv care urla împotriva lui Ceauşescu în crâşmă după 200g de rachiu. De amândoi se ferea lumea ca de ciumă şi, în urma vizitelor dese la Securitate, se credea despre ei că sunt informatori. Sincer să fiu, i-aş inţelege dacă au fost, după toate presiunile la care au fost supuşi.

A doua zi, proaspăta educatoare se face că uită de momentul ritualic al imnului, dar copiii vigilenţi îi atrag atenţia. „Apoi s-au pus într-un semicerc ca nişte soldaţi, cu mâinile lipite de corp şi au început să cânte. După trei strofe, le-am spus foarte bine, ajunge – dar unul a spus că nu e tot, aşa că a trebuit să-l cânte până la capăt.”
Cred că la fel aş fi reacţionat şi eu la grădiniţă. Cravata de pionier şi tresele de comandant de detaşament mi se păreau extraordinar de minunate.

Părinţii mei ascultau Europa Liberă şi spuneau pe şoptite bancuri politice cunoscuţilor, dar mama era secretar de partid la şcoală şi tata a candidat ca secretar de partid pe comună.

Paradoxul acesta şi multe alte anomalii din vremea dictaturii comuniste mi-au rămas întipărite în memorie.