Repetent

Prima mea amintire în clar e de pe la vârsta de aproape 5 ani. De fapt, cam cu vreo săptămână înainte de a împlini eu 5 ani...

Era în jur de 15 septembrie, prima zi de grădinită, nu vă zic anul ca nu care cumva să-mi ghiciti vârsta.
Chiar mi-a trecut atunci prin minte gândul că, peste vreo 32 de ani, o să-mi amintesc cu sigurantă ziua aia, dar o să-mi fie jenă să spun altora anul exact, pentru că la vârsta aia o să fiu foarte bătrân şi la o adică pentru ce oare o să mai trăiesc, în afara poate de copii.

Asta dacă o să-i am şi pe ăia, anticipasem eu pe baza "lasă-mă să te las"-ului specific personalitătii moştenite din familie...

Deci, am o lene de mor, combinată nefericit cu o curiozitate prostească.
Sper să mă ajutati voi cu ziua exactă a întâmplării, recte prima zi de grădinită din prima zi lucrătoare a săptămânii cu data de 15 septembrie, aia din anul în care am împlinit eu 5 ani, dar străduiti-vă, vă rog, numai în caz că ati înteles ce vreau eu de la voi, să nu cumva să primesc informatii contradictorii dinspre voi, celebrii mei trei unici şi jumătate.

Aia e ziua când s-a întâmplat tărăşenia pe care nu v-am povestit-o încă şi de care sunt sigur că vă doare în acelaşi loc întunecat unde vă doare de starea paradoxală în care mă aflu eu acum.
Dar am zis totuşi să încerc, doar nu mă doare gura.

Pentru voi n-are prea mare importantă, dar pentru mine, în aceste momente de cumpănă, înseamnă totul!
V-a fost vreodată atât de lene încât să preferati s-o luati razna decât să ridicati vreun deget? Da?! Şi mie, chiar de mai multe ori, de fapt aproape mai tot timpul...

Ati observat cum o amintire oarecare din copilărie, ce traversează mintea cu viteza super-luminii de la lumânare, trezeşte în mintea voastră sentimente de semn contrar care se resping în materia cenuşie, ricoşând prin sinapse până vă fac creierul varză?!

La polul negativ, e ceva total jenant, la trecut, gen "Ce prostan eram, cum dracu' am putut face aşa ceva, oare ne-om putea întoarce vreodată în timp să fac treaba asta altfel?!" şi, la polul opus, te moaie până-n fundul sufletului sentimentul retrăit la aceeaşi intensitate pe timpul prezent, gen "Dar ce căcat v-am făcut eu, oameni buni, de vă purtati aşa naşpa cu mine, băga-v-aş sârmă-n bot?!".

Era prima mea zi de grădinită la grupa mare, dar n-a fost şi ultima mea primă zi la grupa mare.
Îmi amintesc totul ca şi cum ar fi fost ieri.

Nu cred că eram fericit sau emotionat, eram mai degrabă somnoros şi cu stomacul plin de la micul dejun pe meniu spartan: pâine cu margarină Unirea şi ceai de tei cu zahăr.
Ai mei n-aveau niciodată bani, dar, după vacanta de vară, când primeau salariul în avans pe trei luni, chiar nu mai rămânea nici o letcaie prin casă.

Tot timpul a fost aşa, uram perioada asta din an, mai ales că venea şi ziua mea peste o săptămână.
În fiecare an, de ziua mea, mă ia cu depresie fără să vreau şi nevastă-mea rămâne cu impresia că mi-a greşit cu ceva la petrecerile ei fastuoase.

Prima zi de grădinită îi adunase tot pe ăia de anul trecut, sala de clasă de la parter, prima pe dreapta, era la fel, parcă putin mai curătică, explicabil de altfel pentru că pe vremea mea femeia de serviciu lucra la stat ca toti ceilalti: ea se făcea că munceşte la prima impresie, statul se făcea c-o plăteşte ca să nu-şi mai trimită copiii la furat de pe tarlaua CAP-ului.

Jucăriile erau la locul lor, cinci cătei de plastic galben şi o rătuşcă, aşezati ordonat în vitrină, şi sacul de plăcute metalice găurite, de care prindeai şine lungi în şurubele minuscule cu piulitele aferente ca să construieşti zgârie-nori pe stil comunist sau Dacii cu trei roti pe noul model rabla.

Educatoarea a ajuns relativ repede la clasă, a salutat copiii, noi i-am răspuns în cor "Bună dimineata, tovarăşă educatoare!", ca nişte adevărati şoimi ai patriei ce eram, fiind deja în grupa mare, instruiti în spirit patriotic cu cravata mică albastră fluturând peste cămaşa groasă portocalie.

Şi atunci a picat bomba:
- Gabi, dar tu trebuia să te duci înapoi la grupa mijlocie, la tovarăşa educatoare Ciocan. La etaj, la uşa din fată exact cum urci scările.

M-am inroşit până la urechi. Toti copiii se uitau spre mine şi eu înlemnisem teapăn de ruşine.
M-am rugat să crape pământul în fata mea, să am unde mă ascunde, dar mozaicul de sub mine a rămas intact.

"De ce eu, cu ce-am greşit?" mi-am spus în gând.
- Nu e nimic în neregulă cu tine, mi-a răspuns educatoarea fără să audă întrebarea. Pur şi simplu n-o să ai 6 ani împliniti la 15 septembrie anul viitor, aşa că n-o să poti merge la şcoală. Ai să repeti clasa mijlocie.

În halul în care eram, n-am înteles nimic din ce-a spus, am prins din zbor doar ultima propozitie.

În drumul spre ieşire pe uşa Golgotei izbăvitoare, mi-am luat crucea ghiozdanului în spate şi coroana de spini a şepcutei albastre în cap, şi, cu paşi clătinati de suferintă, am trecut printre pietrele aruncate din ochii colegilor.

Am tras o dată de uşă, dar n-aveam destulă putere în mâini şi picioarele îmi tremurau necontrolat.
M-am sprijinit de clantă să nu leşin, uşa s-a deschis şi eu am rămas agătat în pozitie de decolare, pe vârfurile picioarelor, cu două mâini pe clantă, trăgând cu ultimele puteri să-mi mentin echilibrul.

N-am reuşit. M-am târât ca un vierme, uşa s-a închis cu zgomot şi din urmă s-au auzit hohote puternice de râs.
Cel mai bine se auzea gura tovarăşei educatoare...

Rămas singur pe hol, am început să urc scările Golgotei.
Ruşinea s-a transformat în frică. Doamne Eli-Eli, de ce lama m-ai sabahtani aici de unul singur?!

La etaj, am rămas prostit. Exact în fata mea erau două uşi exact cum am urcat scările.
Cred c-am stat vreo jumătate de oră pe hol să-mi fac curaj, oare ce-o să spună tovarăşa educatoare Ciocan?!

Noroc de femeia de serviciu. M-a luat de mânută şi m-a întrebat unde vreau să merg.
Am bâiguit ceva despre mijlocie şi ciocane.

Într-o secundă s-a deschis o uşă, o lumină puternică, adusă parcă de îngeri din cer, mi-a expodat în ochi şi am plutit spre raiul promis, purtat pe nesimtite de muzica divină a vocii tovarăşei educatoare:
- Gabi, ai ajuns! Bine ai venit la grupa mijlocie! Copii, de astăzi avem un nou coleg...

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu lăsati copii pe strada destinului, la voia întâmplării.
Faceti un efort şi pregătiti-i psihic înainte de a le schimba într-o secundă soarta la 180 de grade.

...

Oricum, tata a râs de mine toată viata că am rămas repetent la grădinită, în grupa mijlocie, dar eu mă bucuram de fiecare dată când îmi amintea, mă bucuram din tot sufletul că n-am rămas repetent la şcoala vietii.