Când doi doctori îti dau două diagnostice diametral opuse şi nu mai ai bani pentru a merge la al treilea, tinzi să-l crezi pe ăla care te amenintă cu cancerul iminent, căpătat la sigur în eventualitatea în care nu i-ai urma tratamentul.
Aceleaşi simptome, aceleaşi investigatii, aceeaşi specializare medicală, însă doar un singur pacient, cu probleme la un singur ochi, contra doi doctori, cu două diagnostice, pentru amândoi ochii, la grămadă.
Deci a câştigat deocamdată frica, dar las' că iau eu salariul...
***
Am ajuns să depind prea mult de cafea.
Nu pot să uit cum, odată, demult, am mers s-o văd pe nevastă-mea la spital, unde trebuia să-i facă o operatie minoră, şi m-am speriat de cum arăta, în ultimul hal, ca la un pas de moarte, cu fata albă ca varul şi ochii bulbucati în orbite.
Toti pacientii din jurul ei vorbeau zgomotos, glumeau de te miri ce, râdeau în hohote, povesteau vrute şi nevrute, numai ea stătea palidă, întinsă în pat, cu cearşaful până-n gât.
Ca să aflu apoi că majoritatea colegilor de salon erau pe moarte şi singura problemă a neveste-mii era doar că nu-şi băuse cafeaua ca să se prindă anestezia la operatie.
Ei, bine, m-a ajuns şi pe mine blestemul!
Ieri era vorba să mă opereze doctorul de pleoape, singurul doctor de pleoape din oraş, lucru care nu s-a mai întâmplat că cică n-ar fi fost nevoie, iar eu, în loc să mă bucur ca la o gratiere, am umblat toată ziua ca teleghidat, cu o durere imensă de cap, pentru că nu mi-am băut cafeaua la timp.
***
Mă tineam de cap în autobuz, unde mă aşezasem din greşeală pe ultimul rând de scaune, şi, lângă mine, destul de norocos mi-am spus eu, nu s-au aşezat golănaşii de cartier, ci două fetişoare, tot de cartier.
Au vorbit non-stop şi fiecare cuvintel de-al lor mă lovea ca un ciocănel pe scărita fruntii.
Fiecare frază începea cu un "Fa, în pi..a mă-tii...", spus cu dragoste, fără inflexiuni amenintătoare, şi se termina invariabil cu un "în p..a mea, întelegi, fa?!", spus sec, cu satisfactie, urmat de o fixare a privirii în ochii celuilaltei, care dădea întelegătoare din cap şi, dacă apuca cumva, prelua învingătoare ştafeta povestirilor de pe la şcoală sau din cartier, combinate expert cu înjurăturile de rigoare.
La un moment dat, una a dat să facă un spirit de glumă şi i-a întins celeilalte o banană, pe care o tot plimbase dintr-o mână într-alta de când a urcat în autobuz:
- Ia, fa, în pi..a mă-tii, îti intră toată deodată în gură, în p..a mea?! apoi a pufnit într-un râs isteric.
- Ce, fa, nu ti-e bine?! Poate tu eşti o bagaboantă, nu eu! a lătrat cealaltă scurt şi necontrolat.
S-a lăsat o tăcere de gheată.
Un catralion de milioane de înjurături experte nu se ridicau nici până la piciorul broaştei fată de jignirea imensă, cauzată de acuzatia de bagaboantă.
În lumea lor, asta e ofensa maximă!
Nici un sinonim, oricât de naşpa ar fi sunat, ca ştoarfă, curvă, boschetară sau panaramă de exemplu, n-ar fi însemnat mare lucru, fată de eticheta asta infamă de bagaboantă.
După momente bune de tăcere, jignita a început să bâlbâie ceva neinteligibil, încă în stare de şoc, în timp ce jignitoarea se chinuia să-şi recapete suflul printre bolboroselile cu încercări de scuze.
Poate efectul n-ar fi fost atât de devastator dacă n-aş fi fost eu lângă ele, cine ştie...
Noroc pentru ele că au coborât la statia următoare, sper că s-au împăcat până la urmă, că prea se potriveau una cu alta.
***
Când era mică, de ziua ei, nevastă-mea servea colegii şi învătătoarea, la fel ca toti ceilalti copii, cu bomboane, cumpărate de mamă-sa cu dragoste, încă din ajun.
Spre deosebire de ceilalti copii, mamă-sa îi cumpăra tot timpul bomboane multe, scumpe şi bune, pentru că putea, cum era ea, ditai preoteasa în sat.
Tot spre deosebire de ceilalti copii, nevastă-mea era de o mie de ori mai pofticioasă, iar dulciurile erau pasiunea ei.
Cum trecea ea pe la fiecare copil, şi ăla zâmbea frumos, bâiguia un "La multi ani" şi întindea fericit o mână spre bomboane, nevastă-mea se încrunta deodată şi şoptea dur, cât să n-o audă învătătoarea:
- Una!
Săracii copii, deodată se schimbau la fată şi le tremura mâna să nu ia două din greşeală, că ar fi fost vai de mama lor.
Se-ntorcea Smărăndita popii cu punga plină acasă, cu preoteasa mirându-se foarte tare că de ce nu le-or fi plăcut copiilor, dar nu era bai că până seara le mânca sărbătorita pe toate.
***
Ieri a fost ziua ei.
Petrecere ca-n fiecare an, numai că anul ăsta petrecerea a avut o temă de criză: mai uşor cu pianul de bucate pe scări.
Nu că n-am fi scos mai multe, dar şi-a învătat invitatii cu mâncare de casă, ca la mama (ei) acasă, şi săraca n-a mai făcut fată din punct de vedere fizic oloiului de sarmale, cu doi copchii plus doi gratis pe cap.
Mai în glumă, mai în serios, a început să pregătească contraatacul.
Întâi m-a sunat pe mine şi mi-a ordonat să iau două baxuri de pulpe. Executat!
Apoi a sunat toti prietenii apropiati şi le-a povestit, printre altele, faza cu servitul de ziua ei, la şcoală, şi toti s-au distrat de minune.
La final, când a sosit momentul mult aşteptat al sarmalelor, s-a aşezat în dreptul oalei şi, la fiecare prieten sunat ce se apropia să se servească, s-a uitat subtil pe sub gene şi a şoptit dur, cât să n-o audă ceilalti invitati:
- Una!
