Într-o iarnă cu multă ninsoare, cumătrul meu s-a apucat de curăţat trotuarele fără să-mi ceară voie.
Primul meu gând, când am ajuns acasă, a fost că în sfârşit şi-a tras nevastă-mea amant s-o mai ajute cu treburile prin curte.
Mi s-a urcat sângele la cap când am aflat că se băgase cumătrul meu pe fir!
Nu la nevastă-mea, nu vă gândiţi la prostii, la lopătat s-a băgat...
Pe mine nu mă deranja că trebuia să înot printre mormanele de zăpadă din curte ca să dau de mâncare la câine.
Se formaseră deja găuri de vreo jumătate de metru pentru fiecare pas pe care-l făceam până la cuşcă sau până la poartă.
Cică ne râd vecinii!
Poftim?! Dar lor nu le e ruşine când înoată ca berbecii spre staţia de autobuz? A mai intrat vreunul cu maşina în sat în ultima vreme şi nu ştiu eu?! Păi, eu văd ca toate maşinile ţăranilor ăstora sunt încă parcate la europeană!
Halal gospodari! Auzi, dom'le, am ajuns să râdă toţi beţivanii de mine! Cum ar veni, râde ciob de oală spartă...
Bineînţeles că retorica mea a fost ca frecţia la un picior de lemn în faţa hotărârii nevestei mele.
Stăteam ca prostul şi mă uitam la trotuarele curăţate şi la lopata rezemată în dreptul uşii de la intrare.
Oricum, n-a trecut o săptămână şi trotuarele mele erau la fel de înzăpezite. N-a trecut o lună şi zăpada s-a topit de la sine.
Numai lopata a rămas tot acolo, la locul ei, lângă uşă.
Veneau prietenii la mine la fiecare sfârşit de săptămână şi se fereau frumos de lopată ca să intre în casă.
Era aproape vară de acuma şi râdeau cu lacrimi de le trosneau fălcile când dădeau cu ochii de lopată!
Într-un final, Chelu n-a mai rezistat şi a dus-o în spatele casei, unde a şi rămas până în ziua de azi.
Nemaiavând alt motiv de distracţie pe seama mea, băieţii au devenit mult mai atenţi la curtea mea, legându-se de tot ce puteau.
Ba că grătarul stă în mijlocul curţii şi îl ling într-o veselie toate mâţele din sat; ba că au descoperit un ditamai hârleţul pierdut printre buruienile din spatele casei; ba că buruienile din faţa casei le-au întrecut în înălţime pe cele din spate; ba că nu se mai vede gardul din cauza buruienilor de pe malul Lupuşorului; ba că una, ba că alta şi eu le cântam de fiecare dată o melodie celebră, de pe vremea noastră, fără să mă sinichisesc câtuşi de puţin de glumele lor:
Ce te uiţi în cur...
Ce te uiţi în cur...
Ce te uiţi în curtea mea?
Parcă tu n-ai cur...
Parcă tu n-ai cur...
Parcă tu n-ai curtea ta!
Cu cazanul ăla mare am păţit la fel.
L-am moştenit de la bunica neveste-mii, după înmormântare l-am băgat într-un sac, apoi în portbagajul maşinii, am înhăţat şi chirosteiul (n.r. pirostrie pentru neiniţiaţi) şi duşi am fost!
Cum l-am adus, cum am uitat de el, până ce pe celălalt cumătru al meu l-au apucat poftele de curcan la ceaun, fript afară, la lemne.
Eu n-am avut nimic împotrivă, mai ales că era ziua lui şi eu nu trebuia să fac nimic, în afară de a-i ţine companie la băut.
A fiert curcanul ăla în apă vreo cinci ore!
I se părea lui că e prea aţoasă carnea. Nu numai că s-a desprins toată carnea de oase, dar s-a desfăcut fâşii-fâşii şi tot aţoasă a rămas!
De ciuda curcanului şi de fericire că era ziua lui, cumătrul meu s-a-mbătat criţă, s-a apucat să lovească în tabla de pe casă şi a uitat să spele ceaunul la plecare.
Acolo a rămas vreo câteva luni! Nu cred că există câine sau pisică în sat să nu-l fi vizitat. Era ca la muzeul animalelor la mine, în spatele casei!
Încă un motiv de râs pentru băieţi. Cum îşi aminteau, cum mă întrebau dacă e tot acolo. Bineînţeles că tot acolo era, doar cumătrul meu trebuia să-l spele!
Noroc c-a avut mama nevoie de el. L-a spălat, săraca mamă, şi l-a luat la ea acasă.
De ziua nevestei mele, l-am luat înapoi şi am făcut tochitură de porc. De data asta în faţa casei, că aşa a vrut soţia mea, să ne aibă sub control.
Apropo, ştiaţi că la tochitură nu se pune apă în ceaun? Dacă nu, ei bine, aţi aflat acum. Nu, nu trebuie să-mi mulţumiţi, de aia citiţi voi blogul ăsta, să învăţaţi câte ceva ce nici eu nu ştiam înainte să-l aflu şi să v-il spun vouă...
De data asta, băieţii au făcut pariuri pe cât de mult va rămâne ceaunul nespălat în faţa casei. Prima săptămână avea cotă de 1 la 20, a trecut deja. Prima lună are cotă de 1 la 5, prima jumătate de an e 1 la 2.
Majoritatea au optat pentru un câştig sigur, de 1 la 2, dar s-au înşelat amarnic!
Eu am băgat toţi banii pe prima lună, acuşi vine bairamul de Sf. Mihail şi Gavril şi vom folosi din nou ceaunul.
Nu vă faceţi griji în privinţa mâţelor, din câte am auzit, la 80 de grade Celsius mor toţi microbii...
***
