Căutând abisul

- Dă-ţi jos şi chiloţii, te rog - şopti ea, concentrată să-şi adune puterile.

- Dacă mă rogi aşa frumos, cum aş putea să te refuz? A cam început să-ţi placă să mă domini în pat...

Îi prinse faţa în palme cu un gest tandru şi îi acoperi buzele cu o sărutare lungă şi apăsată:

- Mai fă tu mult glume, poate îţi pun şi căluş în gură!

"Am ditai bărbatul, complet dezbrăcat şi speriat ca un copil, parcă-i la stomatolog - zâmbi Cristina în sinea ei. Ţuculeanu' mamii, vede-te-ar mumă-ta cât eşti de chinuit! Las' că trece acuşica, mă ocup cât pot de repede de tine, scumpule!"

- Vreau să-mi zici tot ce simţi, chiar dacă ţi se pare că e doar o impresie.

- Am înţeles, mami! Când mi se pare că mi se pare, spun tot!

"Aha, deci din cauza ta mi-a trecut soacră-mea prin gând! Nu mai scapi de mine nici în gândurile tale cele mai intime."

- Au, au!

- Ce-ai dom'le!? Nici măcar n-am început!

- Te-ai aşezat pe mâna mea, prinţesă...

Îşi trecu palmele fără grabă deasupra lui de câteva ori încercând să descifreze, val după val, tonele de informaţii ce îi asaltau creierul.

- Mişto - zise el - e ca la fizioterapie cu doamna aia plinuţă şi drăguţă, când mi-a pus electrozi pe funduleţ. Totuşi, n-ai putea să schimbi pe masaj tailandez?

- Promit că, după ce îmi găsesc un bărbat mai bun, cu gura mai puţin spurcată, o să îţi aduc eu personal două tailandeze mici, să te satur! Treci pe burtă. Hai, funduleţul sus!

"Prea complicat să fac ceva în condiţiile astea, e ca o hartă de-a Romicăi Jurcă, din aia cu fronturile atmosferice, mai bine să mă concentrez pe porţiuni mici. Hai să încep cu încheietura mâinii, dacă tot se plânge că îl doare înainte să plouă şi se laudă că poate înlocui cu succes porcul cu paiul în gură."

- Au, au! Frige, înţeapă, doare! Ce faci acolo? Mai cu milă, te rog...

- E o durere din aia de nu poţi să respiri? Abia te-am atins.

- Nu chiar aşa.

- Şi-atunci ce urli ca din gură de şarpe? Mă ajuţi sau nu? Vezi să nu uiţi să respiri, nu vreau să leşini pe masa de operaţie!

- Da, mami, inspir, expir...

- Mai doare încheietura?

- Nu, dar crezi că pot fi sigur cu tine deasupra mea?

"Cu asta am terminat repede, mă bag la plămâni că, la cât de mult fumează, sigur am ceva treabă pe-acolo. Sper să vomite la următoarea ţigară!"

- Hei! Ia-o mai uşor!

- Rabdă şi tu puţin, eu cum stau pe tocuri toată ziua de dragul tău?

"Of! - bărbaţii ăştia..."

Va urma.

Râuri de durere surdă

"Nu mai vreau să fiu nefericit nici măcar o secundă în viaţa asta, nu mai am timp de pierdut aiurea, nu mă interesează nimic altceva decât propria mea persoană. Nimic, nimic altceva! M-am săturat să treacă zile, săptămâni, luni şi ani fără să simt ceva, fără să mă bucur de vreun lucru oarecare, fără să fac ceva ce să răstoarne lumea altora, fără să-mi amintesc ce-am făcut în ziua precedentă, fără speranţă că viitorul va fi mai bun. Tot ce contează e clipa asta, acum sunt fericit, mă interesează doar că simt, aud, miros, ating şi că respir iubire, că iubesc cu adevărat pentru prima oară în viaţă şi că, la rândul meu, sunt iubit de cineva din toată inima, cu toată fiinţa ei. Mă simt ca în copilărie, când stăteam în faţa cofetăriei din sat cu 5 lei în buzunar şi cu toată lumea la picioarele mele - of, dulcea aşteptare de dinainte de a te hotărî, când absolut orice e posibil, plăcerea asta perversă de a-ţi fi propriul stăpân, puterea să iei decizii de capul tău, de unul singur, fără să mai depinzi de cineva. Parcă intru ca în adolescenţă în discotecă, cu boxele lovindu-mi surd pieptul, cu luminile zburând prin întuneric şi orbindu-mă pentru câte o fracţiune de secundă, cu muzica ce îmi făcea inima să vibreze şi cu toate simţurile ascuţite la maxim, aşteptând-o pe EA, necunoscuta, fiinţa ce trebuia să existe doar pentru mine... N-a apărut niciodată şi de atunci mi-am impus să n-o mai aştept pentru că nu există. Sau poate pentru că n-o merit? Pentru că n-am avut noroc? Soarta asta ar fi putut să fie mai blândă cu mine, fără să fiu nevoit să trec peste atâtea râuri de suferinţă. E în puterea mea s-o schimb, acum ştiu că pot s-o fac! Şi dacă n-o să reuşesc, o să mai încerc o dată! O să încerc chiar de-ar fi să mă distrug bucăţică cu bucăţică... M-am trezit dimineaţă umblând ca de obicei bezmetic prin viaţă cu un văl pe ochi, mai mult mort decât viu în interior, apoi am murit de mai multe ori şi-am înviat la fiecare pas când m-am dat jos din maşină înspre fata întinsă pe asfalt în balta de sânge. Omul e un animal tare ciudat, se agaţă de viaţă cu toată puterea chiar şi atunci când nu are pentru ce trăi. N-am să uit niciodată senzaţia de uşurare simţită când Cristina a sărit în picioare, dar atingerea ei tămăduitoare îmi va schimba cu siguranţă viitorul. Nu merit asemenea minuni dacă nu mă agăţ de viitor..."

- Şefu! - se auzi de undeva, din depărtare...

Radu se desprinse din visare şi constată cu uimire că era în sala de conferinţe, cu întreaga echipa adunată în faţa lui, toată lumea din încăperea cuprinsă de un zumzet de uimire şi amuzament fiind cu ochii pe el.

- Şefu, îi puse Augustin o mână pe umăr, spuneai că lucrurile se vor schimba pe aici.

- Şi nu puteam decât să am extrem de multă dreptate, fiul meu! - stârni Radu hohote de râs ca să treacă peste momentul penibil.

Va urma.

Ieşeau din mine

Era urmărită de o mulţime furioasă, oameni cu hainele rupte şi cu mâinile pline de sânge care voiau s-o omoare şi ea fugea încercând din răsputeri să-şi explice cu ce le-o fi greşit. Fu salvată într-un târziu de o rafală de vânt care o târî prin aer câteva fracţiuni de secundă cu o putere incredibilă, dar uşurarea dură doar un moment, căci suflul o trânti cu faţa de asfalt şi durerea resimţită instantaneu o aduse în pragul nebuniei. Cu toate simţurile în alertă maximă, cu senzaţia sfâşietoare că trăieşte ultimele clipe şi că aşa ceva nu ar fi trebuit să i se întâmple tocmai ei, îşi apropie mâinile una de alta într-o rugă reflexă. Durerea dispăru când degetele i se împreunară şi, fără voia ei, începu să plutească până când dădu de Radu, complet inert, cu o prăpastie adâncă şi neagră în piept. O rază tâşni din ea învăluindu-l în lumină, încercând să acopere întunericul, dar el se împotrivi şi o atrase înspre hău, unde căderea nu mai avea sfârşit.

***

Cristina se trezi în mijlocul nopţii, leoarcă de transpiraţie, tremurând de frică şi scrâşnind din dinţi, iar ţipătul ei îl trezi pe Andrei care o îmbrăţişă strâns până când se linişti.

- Ţi-a lăsat maică-ta mâncare la bucătărie, n-ai mai păpat de dimineaţă - îi şopti el la ureche. Nu accept nici un refuz, te servesc la pat să nu trezeşti toată casa.

- Cred că deja am trezit pe toată lumea cu urletele mele, să nu creadă cumva că sunt nebună...

- Poate nebună de iubire, draga mea. Pe alea sigur le-au auzit toţi - îi zâmbi el cu subînţeles.

- Mulţumesc, dragule, acum mă simt mult mai bine. Ce m-aş fi făcut fără încurajările tale? Tot timpul ştii cum să mă faci să mă simt mai bine.

Întradevăr o ajunsese foamea. Ciugulea din tavă delicat dar cu poftă, învelită în cearşaf până la brâu, cu sânii goi ca două semne de întrebare în penumbra lăsată de lampa de pe măsuţă.

- Ştii că eşti o norocoasă, nu? - rupse el din nou tăcerea.

- Ce te-a mai apucat acum?

- Ai nimerit la un zeu bun, care-şi foloseşte puterile nemaiîntâlnite să te facă fericită.

- Ai să râzi de mine toată viaţa cu zeul bun, nu? Halal zeu mai eşti!

- Totuşi, oare au existat şi zei răi? Mă chinuie întrebarea asta de când ţi-a ieşit porumbelul pe gură...

- Nu cred, îl privi ea serioasă. Poate că erau unii care făceau prea mult exces de zel şi îşi luau responsabilităţile prea în serios când trebuiau să pedepsească pământenii.

- Mda, chiar mă gândeam ce pedepse aş putea să-ţi aplic la nevoie - zâmbi el din nou.

- Ca de obicei, te duce gândul tot la sex...

- Nu mă pot abţine dacă stai aşa dezgolită în faţa mea. Apropo, mă simt ca şi cum aş împarte patul cu soţia şi cu amanta în acelaşi timp.

- Iar începi? - îl privi ea indignată.

- Nu ştiu cum s-o spun mai delicat... Sânişorii tăi obosiseră puţin în ultima vreme, acum văd că au devenit din nou semeţi şi impertinenţi.

- Impertinent eşti tu - se îmbufnă ea, îi aruncă tava goală în braţe şi se întoarse cu spatele.

- Hm, se pare că şi începutul ăla de celulită a dispărut...

Se urcă pe el şi începu să-l pălmuiască peste tot, fericită că lucrurile au revenit la normal şi că se bucură din nou de viaţă alături de soţ. El simţi că păruiala era mai mult de formă, o prinse strâns în braţe şi începu să o sărute, neluându-i în seamă protestele.

Va urma.

De dorul tău

Pierdută cu ochii în monitor, plimbând agale mouse-ul pe ecran, frunzărind din când în când hârtiile de pe birou fără nici o urmă de interes, Raluca încerca să-şi oprească lacrimile.

"N-a mai fost niciodată aşa, după ce că a venit pe la sfârşitul programului, e atât de bine dispus de sare pe aici ca o vrăbiuţă. Nu-mi dau seama ce-oi fi văzut la el. Cred că la început m-a atras faptul că era tot timpul serios şi avea răspunsuri la toate problemele. Tata era la fel, zâmbea foarte rar şi, în general, mai mult mamei. Radu e tot timpul politicos şi fără urmă de aluzii de-ale bărbaţilor în limbaj. În timp, am simţit o urmă de suferinţă în el, ca şi cum îl apăsa tot timpul ceva, cred că doar curiozitatea m-a făcut să fiu atentă la el. L-am simţit singur, ca şi mine, iar uneori, când ridica ochii din hârtii să-mi mulţumească pentru cafea sau pentru ştiu eu ce cu alt ton în voce, mă făcea să mă simt specială, ca şi cum l-aş fi scos dintr-o situaţie imposibilă. Şi statul peste program, plecatul la 10 seara de la birou, cum să-i rezist? Parcă încerc să mă justific acum! E cam târziu pentru asta, răul a fost deja făcut. E ca un drog când facem dragoste, nu mă pot lăsa. Cu toată senzaţia asta de pericol imediat, facem toate nebuniile posibile. Cu toate că ştiu că mor de ruşine după aia, nu mă pot abţine de la nimic. Nici nu ştiu dacă îl iubesc, dar când ajung iar în braţele lui toată vina şi toate îndoielile se şterg din capul meu... Mi-e dor de el şi atunci când e lângă mine, nu mă mai satur de el. Şi mă simt atât de singură! El are familie acasă, se întoarce la copii în fiecare seară, are cu cine discuta. Eu ce am? Nu trece noapte să nu mă gândesc la el. Nu trece zi să nu-mi fie ruşine de ce fac. De zece ori pe zi îmi jur că închei totul când mă gândesc la câtă suferinţă aş putea provoca lui şi familiei lui."

- Raluca, vino puţin la mine, te rog - strigă Radu din biroul lui.

Ea închise uşa în urma ei şi se urî din nou pentru bucuria ce-o simţea crescându-i în suflet. El o strânse în braţe mai tandru ca niciodată, o privi în ochi, o sărută pe frunte şi îi şopti la ureche:

- Te iubesc, vrei să fii soţia mea?

Ea plîngea, neîncrezătoare, căzută în genunchi în faţa lui:

- Te rog să nu mă mai faci să sufăr, de ce mă chinui aşa?

Recomandări: Alice Georgiana, Anda Elena, Carmen, Costin, Cristi, Silvia.

Va urma.

Catrenul unui nou început

Dimineaţă, la micul dejun,
Am simţit că trăiesc a doua viaţă.
Când lacrimi curgeau şiroaie pe faţă,
Ai apărut tu, zeu bun.


Va urma.

Zeu bun

Andrei intrase în casă val-vârtej, cu inima strânsă de emoţie, speriat nu atât de accident, cât mai ales de tonul vocii ei, un amestec de dor şi disperare pe care nu i le mai simţise niciodată. Între timp, Cristina se liniştise, îl aştepta cu un zâmbet cald pe faţă, din nou plină de încredere, pusă pe şotii şi alintată ca întotdeauna.

Povesti detaşată peripeţiile dimineţii, mai răspunzând la glumele lui, mai punându-i un deget pe buze când ajungea la un pasaj important, mai strecurând câte un sărut dulce a pauză. Cuibărită în braţele lui, se lăsa mângâiată, unduindu-se sub palma lui ca o pisică, torcând povestea de-a fir a păr, descoperindu-şi sieşi alte şi alte sentimente trăite în ritmul ameţitor al evenimentelor. Îl simţea în ea din ce în ce mai adânc, cum trecea de la frică la milă, de la neîncredere la uimire, de la grijă la uşurare, de la dragoste la infatuare - mâna lui îi transmitea totul într-un limbaj ciudat, dar extrem de clar.

Stăteau de ceva vreme fără să mai scoată vreo vorbă, cu săruturi din ce în ce mai dese pe tâmple, pe urechi, pe bărbie, pe obraji, pe gât. Făcură dragoste pătimaş dar molcom, fără să se grăbească, bucurându-se unul de altul într-un preludiu ce nu mai voia să se sfârşească. Cum se întâmplă de obicei după asemenea experienţe şocante ce îţi pot altera personalitatea, Cristina revărsă asupra lui toată pasiunea pământului, complet lipsită de inhibiţii, răspunzându-i la fiecare mângâiere cu alte sute de alinturi, la fiecare sărut cu alte mii, căutând febrilă locuri de atins numai de el ştiute, plimbându-şi limba şi buzele deasupra lui într-o mişcare plină de aşteptări nebuneşti. Fiecare clipă de extaz exploda în capul ei, îi simţea fiecare puseu de plăcere, îi anticipa fiecare dorinţă, îi urmărea reacţiile la fiecare atingere, îl ghida spre alte şi alte instincte animalice, îl forţa să împingă totul la extrem ca şi cum ar fi stat pe marginea prăpastiei, între viaţă şi moarte.

Un geamăt prelung ţâşni din interiorul ei când o pătrunse încetişor, se încolăci sălbatică în jurul lui într-o mişcare care nu mai ţinea de ea, erau legaţi unul de altul devenind o singură fiinţă şi nu mai conta nimic altceva, nu mai exista nimic şi nimeni pe lumea asta. Eliberarea veni în acelaşi timp, mult aşteptata clipă depăşi închipuirea Cristinei, purtând în braţe regretul sentimentului că aşa ceva se trăieşte o singură dată în viaţă.

- Te iubesc, zeu bun - îi şopti ea după ce îşi mai reveni puţin.

În următoarea secundă adormi extenuată în braţele lui, cu un zâmbet liniştit pe faţă.

Va urma.

Ai apărut tu

În sala de conferinţe, Augustin încerca din răsputeri să nu iasă în evidenţă, ascunzându-se subtil de privirile celorlalţi cu ochii aţintiţi în foaia de hârtie, afişând o mină preocupată.

"Stai pe burtă băiete că e apa mică şi, după ce trece valul, să nu care cumva să îţi iasă funduleţul din apă. Poate nu mă întreabă ăştia de rapoartele săptămânale sau de status-ul proiectelor în lucru... Atât ar mai lipsi, nu înţeleg nimic din foile şefului. Al dracului şi şeful ăsta, bine l-a mai poreclit Dan: Prostul Satului. L-am văzut eu cum conduce ca nebunul, PeSe-ul era el însuşi un accident gata să se întâmple. Mă sună pe la prânz că a luat-o pe una pe trecerea de pietoni, cu o voce bucuroasă de-am zis că a înnebunit. Cică n-a păţit nimic aia, dar cine-l crede? Îi dă o şpagă şi îi trec toate fracturile ca prin minune, cred că era fericit că s-au înţeles la bani. Auzi, să merg eu la meeting-uri în locul lui! Are you fucking serious?! Na, şeful e tot şef. Cu toate că, dacă mă uit la hipopotamii de la masa asta mă pot considera norocos. Am un program lejer, deadline-uri acceptabile, PeSe-ul nu prea mă deranjează... În schimb, mă mai trăsneşte câteodată vreo idee - bună-rea cum o fi - şi n-am cu cine să o discut, şeful e tot timpul ocupat. Acum îmi dau seama că n-aş prea vrea să fiu în locul lui. Sau cine ştie? - poate că m-aş descurca dacă mi-ar mai da şi task-uri de-ale lui din când în când. Să ajung eu şef, îmi şi închipui cum i-aş lua peste picior pe fraierii ăştia de la masă. He, he, aş lua-o puţin şi pe secretara PeSe-ului, dar pe la spate - chiar mai mult dacă stă la îngrămădeală. Sigur stă, în ultima vreme ea şi şeful sunt destul de apropiaţi, lucrează până târziu, tot petrece cam mult timp în biroul lui. Nici măcar nu îl condamn, cu acritura aia a lui de-acasă m-aş duce şi eu la curve. Mă mir că a rezistat până acum..."

- Augustine, ştii ceva de Radu? - se auzi o voce rece dinspre celălalt capăt al mesei.

- S-a întâmplat ceva neprevăzut, are nişte probleme personale - răspunse el, dregându-şi vocea de emoţie pe la mijlocul frazei.

Uşa se deschise brusc, trântindu-se de perete cu un zgomot puternic:

- Aici sunt, copiii mei! - strigă Radu, fericit nevoie mare.

- Ai apărut şi tu exact la timp - punctă şeful cel mare. Tocmai voiam să trecem în revistă activitatea departamentului tău.

Va urma.

Când lacrimi curgeau şiroaie pe faţă

Cristina stătea în cadă de o oră, ghemuită cu picioarele la piept, cu lacrimi curgându-i şiroaie pe faţă, frecându-şi încontinuu mâinile încreţite de apă.

"Am nevoie de Andrei, să stea lângă mine şi să mă strângă în braţe, să-mi vorbească ca întotdeauna despre toate prostiile ce-i trec prin cap, numai ca să mă liniştească. Doamne Dumnezeule, ce noroc am avut că mama nu era acasă, nu m-am gândit deloc la ea. Cum să apar în halul ăsta la uşă? Până şi tata era să facă atac de cord, noroc de omul ăsta că l-a prins la timp în braţe. Tocmai ce se mai liniştise puţin, de mă îndepărtasem de el cât de cât, şi reacţia lui reflexă de panică mi l-a împins din nou adânc în suflet, brusc şi fără nici un avertisment. Am rămas înlemnită, ca o stană de piatră, în timp ce tata zăcea leşinat în braţele lui. Nu mă putem concentra decât asupra fricii ce pusese stăpânire pe el, parcă nu mai conta nimic altceva în jur. M-o fi văzut că am rămas în pragul uşii cât timp şi-a revenit tata şi s-a apropiat de mine, încercând din răsputeri să rămână calm. Când m-a atins, am simţit că mă arde pe dinăuntru, că toată fiinţa lui vrea să mă absoarbă dintr-o dată. Nu mai semăna a greaţă ci a grijă, de data asta am simţit că răspund atacului, nici măcar nu mai doream să mă împotrivesc. N-a durat mult, dar mie mi s-a părut că a trecut o veşnicie. M-am trezit că îl mângâi pe piept, palmele îmi ardeau, mintea mi-o luase razna şi parcă trăgeam din el toată răutatea şi nimicnicia lumii. Săracul dobitoc, ce-o fi crezut când am leşinat şi eu? A fost un leşin conştient, mai mult o sfârşeală fizică. Abia la baie am cedat psihic, din oglindă mă privea o altă persoană, cu părul şaten, cu sprâncenele nepensate şi cu ten curat dar alb. Am plecat blondă de acasă, acum arăt de parcă nu m-aş fi vopsit niciodată. De vopsit ca de vopsit, dar părul de sub braţ, de pe picioare, dintre picioare? Mi-au tremurat mâinile când m-am epilat. Nu ştiu de ce mai plâng ca proasta acum, mai ales că mi-a dispărut cicatricea de pe mână din copilărie, de când am trecut peste ea cu fierul de călcat... Ce e în neregulă cu mine?"

***

Stăteau şi se uitau unul la altul, fără să scoată o vorbă, încercând să nu se mai gândească la ce s-a întâmplat. Înfipt în fotoliu, Radu parcă zbura, complet eliberat de când Cristina îşi înfipsese mâinile în pieptul lui. Nu mai simţea chingile ce îi strângeau plămânii de fiecare dată când inspira. Nici măcar gura nevestei nu îl convinsese să meargă la doctor.

- Pot folosi telefonul dumneavoastră? - sparse el tăcerea în mod nefiresc. Trebuie să anunţ la serviciu că întârzii.

- Vedeţi pe hol la intrare...

Va urma.

A doua viaţă

"Simt că înnebunesc, îmi tremură mâinile şi picioarele, cum dracu' să le stăpânesc dacă-mi bate inima ca nebuna? Sper să nu mai fac vreun accident că şi-aşa abia de văd prin parbrizul ăsta spart. Să mor dacă aş fi putut face ceva s-o evit pe fata asta. Da, puteam să opresc în spatele camionului sau măcar să reduc viteza în dreptul trecerii de pietoni. Problema e că, după cum mă cunosc, în 9 situaţii din 10 aş fi făcut aceeaşi greşeală, neatenţia sau graba n-au nimic de-a face cu asta. Dimpotrivă, în general reduc viteza când mă gândesc la altceva sau când sunt foarte stresat. Hm, parbriz spart, aripă şi capotă bulite, o să mă coste ceva reparaţiile. Parcă sunt tâmpit, mai contau banii dacă o omoram?"

- Doamnă, vă simţiţi bine? întrebă el cu un glas sincer îngrijorat. Poate ar fi fost mai bine să aşteptăm ambulanţa.

- Nu am nimic, şopti Cristina cu gândurile aiurea.

- Nici măcar nu am făcut cunoştinţă, nu pot decât să sper că mă veţi ierta vreodată. Radu Oancea mă numesc...

- Cristina, Stamate Cristina, îngăimă ea.

"Transpiră încontinuu şi mi s-a făcut un pic greaţă. Ciudat e că nu e din ăla nespălat, pare că foloseşte Palmolive - şampon şi săpun. Ce-i cu mine, asta e problema mea acum? After-shave fin, maşină scumpă, cum de îl aud cum tremură? Doamne, parcă mă împresoară toate şi nu reuşesc să le dau la o parte... De fapt nu pot să-i zic greaţă, e vorba de altceva, încep să-l simt ca şi cum ar face parte din mine. «I'm Duncan MacLeod of the Clan MacLeod», sper să nu mă urmărească nemuritorii că n-am pus în viaţa mea mâna pe o sabie. He, he, Andrei ar fi pe jos de râs acum. Uite cum arăt, plină de praf, cu sânge uscat pe faţă, pantalonii mei preferaţi sunt rupţi. Cum le explic eu ălora de la spital că n-am nimic?"

- Vă rog să mă duceţi acasă, nu merg la spital! - ţipă ea necontrolat.

Speriat, Radu trase maşina pe dreapta.

Va urma.

Am simţit că trăiesc

"Nu simt nimic, nici o durere, ba dimpotrivă, parcă m-am mai născut o dată. Stau ca proasta, întinsă pe asfaltul rece, poate mă procopsesc cu vreo cistită... Măcar să fie din aia cinstită, vorba lui Andrei. Sângele are un gust plăcut când te obişnuieşti cu el, cum dracu am nimerit tocmai cu gura în baltă? Şi când te gândeşti că mi se făcea rău de fiecare dată când vedeam o injecţie. Mama ar fi vrut să dau la medicină că eram destul de bună la fizică şi chimie, dar auzisem că fac practică pe cadavre. Brrr! - nici moartă nu mă apropii de facultatea aia. Oi fi moartă, oare? Mi-e frică să mă mişc sau să deschid ochii. Ce tot urlă tembelii aştia?"

- Lăsaţi-mă în pace, plecaţi de aici!

"S-a făcut linişte, cred că am zis-o din greşeală cu voce tare. Să încerc să-mi mişc puţin mâna? Mai bine dau din picioare că mi-au amorţit deja. He, he, cum zicea Tudor Gheorghe?

Şi când fu la lumânare
Detei puţin din picioare:
«Uite-al dracu' nu mai moare
Că tot mai dă din picioare»

E bună gluma, bărbatu-miu ar fi râs cu poftă la faza asta - sper că n-am spus-o iar tare de să mă audă descreieraţii aştia. Apropo, s-o fi gândit cineva să-mi aprindă o lumânare? Cum zice popa în biserică: Ghiţă - mort cu lumânare, Ion - mort fără lumânare. Să nu uit să i-o zic şi pe asta lui Andrei. Hai să mă ridic totuşi..."

Radu înainta ca prin vis spre mulţimea adunată în dreptul trecerii de pietoni, încercând să-şi facă loc printre oameni. Femeia sări deodată drept în picioare, urmată de urlete de groază dinspre audienţă, care, în mod ciudat, îl aduseră din nou în simţiri. Perfect lucid, calm pe dinafară, dar plin de adrenalină pe dinăuntru, rosti pe un ton ferm şi sigur:

- Domnişoară, nu plecaţi, vă rog! Trebuie să vă duc la spital.

- Doamnă... - şopti Cristina, bucuroasă că scapă de istericii din jur.

Recomandări: Alice Georgiana, Carmen, Costin, Cristi.

Va urma.