Fragmente (12)

Ca nişte părinti responsabili ce suntem, am fost la serbarea fiică-mii, cu cătel şi purcel.

Cum e şi firesc în situatia dată, tocmai ce o bârfeam nevinovat pe mămica la care banii nu sunt o problemă, când a început lumea să aplaude după primul program al copiilor, cel de dans.

Nici nu s-a lăsat bine liniştea în clasă şi am auzit-o ca prin vis pe fiică-mea:

- Mami, mami, tu de ce nu aplauzi?!

Bineînteles că a început toată lumea să râdă.

Fiică-mea s-a ruşinat toată, noi am început să aplaudăm ca la comandă şi educatoarea a învârtit cu sete cutitul în rană:

- Da, doamna Rotaru, de ce nu aplaudati copilul?!

Dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos, m-am răzbunat cu vârf şi îndesat: n-am mai servit-o pe educatoare cu prăjiturile făcute de nevastă-mea de cu seară.

Cine a mai fost pe la mine pe acasă, realizează cu sigurantă cât de cumplită a fost răzbunarea mea.

A salivat femeia până aproape de deshidratarea totală...

***

Vă amintiti vremurile alea în care mergeam în şlapi de plajă la serviciu, nu?

Pe atunci, când comandam un rom ca omul la bar, se întâmpla adeseori ca chelnerita să mă anunte sec că nu mai au decât din alea scumpe.

Oricum, când nu se întâmpla chestia asta, imediat ce goleam paharul, chelnerita îmi aducea nota de plată fără s-o cer şi se posta strategic în dreptul uşii până părăseam incinta.

Ei, de când m-am mutat cu serviciul şi i-a intrat în cap neveste-mii că tre' să mă îmbrac frumos acolo, simt că am urcat binişor pe scara socială.

N-am blugi, n-am adidaşi, dar am vreo cinci perechi de pantaloni de cumătru şi vreo trei perechi de pantofi.
La găini, în spate, mă duc ori în cămaşă la dungă, ori în pijamale, cred că vecinii sunt extaziati în fiecare week-end.

Eram zilele trecute cu băietii şi cu fetele în fast-food şi am comandat un capucino.
Chelnerita s-a uitat jenată la mine şi m-a anuntat cu voce tremurândă:

- Ştiti, n-avem decât din ăla la plic...

Am dat putin ochii peste cap pentru prestantă şi i-am făcut semn cu mâna că merge, dar nu care cumva să se mai întâmple a doua oară.

Normal că ştiam că, la 2.5 RON per ceaşca de capucino, fiind şi singurul sortiment de genul din meniu, n-avea cum să fie decât la plic, dar conversatia aia m-a făcut să mă împopotonez ca un curcan de mândrie.

Nici dacă s-ar fi dat la mine de fată cu nevastâ-mea, nu m-aş fi simtit atât de bine.

***

Nevastă-mea a încheiat anul în fortă: a reuşit să bulească un ceaunoi întreg de borş, punând zahăr în loc de sare.

Ea se dădea de ceasul mortii cu jena, eu mă chinuiam din răsputeri să nu i-o provoc, printr-un eventual acces subit de furie culinară.

După tigara de calmare, a mai comis una: mi-a dat să gust din opera de artă, poate-poate am fi putut hrăni copchiii flămânzi din ea.

În viata mea n-am gustat ceva mai scârbos, a fost ceva de neimaginat!
Era să-mi vărs ficatii direct în ceaun! Mă mir cum de m-am abtinut, dar nici nu m-a mai lăsat greata vreo oră.

Om bătrân, trecut prin multe, cu o grămadă de prieteni betivi, am găsit imediat solutia: suc de ananas, direct din conservă.

Cui pe cui se scoate! Dacă merge la băutură, de ce să nu meargă şi la "de dulce"?

Da

Vecinul meu a vândut porcul şi şi-a cumpărat de toti banii lumânite de Crăciun.
Lumânează casa aia a lui de nu poate dormi juma' de sat până pe la unş'pe, când scoate instalatia din priză, ca să nu consume curent şi să poată dormi şi el şi copchiii lui.

Duc copchiii mei dimineata la grădinită şi adesea mă întâlnesc cu soacră-sa, căreia îi dau negreşit binete, cu un "Săru-mâna" sincer, de om bine crescut.

Deunăzi s-a uitat fix în ochii mei printre ceilalti părinti, ce încercau să scape şi ei de copchii lor, şi mi-a spus scurt şi la obiect, ca pe ceva de importantă capitală:

- Să-i ziceti sotiei că da...

Am dat din cap complice, ca şi cum aş fi înteles totul.

Din păcate, n-am rezistat la atâta secretomanie rurală şi am trezit-o cam brusc pe nevastă-mea din somn:

- Scoală, femeie, a zis vecina cu vaca să-ti transmit că da! Da am înteles, da' de ce da? Pen' ce da?
- Măi, om nebun, m-ai speriat! Lasă-mă să dorm...

Abia după vreo oră şi vreo trei telefoane ratate, am reuşit să scot ceva de la ea:

- Am treabă de nu mai pot şi tu mă stresezi cu telefoanele! De vreo două săptămâni îti tot povestesc că încerc să cumpăr un sfert de porc de la vecinul cu laptele şi că îl promisese de dinainte altcuiva, dar poate ăla nu-l mai vrea şi atunci mi-a promis că n-il dă nouă. Vorbesc singură, niciodată nu m-asculti!

- Şi ce să-i zic vecinei mâine? am întrebat eu nevinovat, pierdut de la primele ei cuvinte, cu ochii în monitor după email-uri.
- Spune-i că-l vrem, eşti surd sau te faci că nu-ntelegi?! Atâta-ti trebuie să uiti!

A doua zi dimineată am pândit-o pe soacra vecinului meu de cum a intrat pe uşă şi, când a nimerit cu privirea spre mine, am urlat tare pe holul grădinitei:

- Săru-mâna, a zis sotia mea că da!

Îmbujorată toată, cu toti ochii atintiti spre ea, vecina a încuviintat complice din cap.

Vecinul meu mi-a vândut sfertul de porc şi acuma casa lui lumânează în tot satul pe banii mei.
Nici nu mai am nevoie să-mi iau şi eu lumânite la casa mea.

Să-i dea lui Dumnezeu sanatate, că bun porc a crescut, un Crăciun fericit la toată lumea, s-aveti un an nou fericit alături de cei dragi şi să vă bucurati din plin de sărbătorile pascale. Hristos a înviat!

P.S. Vecine, în seara asta ai uitat să-mi aduci laptele. Am înotat ca un pui de bagdaproste prin frig şi noroi, până la noi la birt în sat!

Web 2.0

Eram rupt de oboseală.

Dimineata începuse crâncen cu doi copchii duşi la grădi' şi cu al treilea la analize. La sânge, să vază sotia de pneumonie.
Nu, nu e doctorită, dar aşa i-a zis ei sor-mea că i-au descoperit-o lui nepotu-miu, care chihăia din plămâni exact la fel de tare ca ai noştri.

După întârziatul la serviciu şi balamucul de rigoare, că mă aşteptau toti ca pe o vedetă rock căzută în dizgratie, cu huiduieli, a urmat, firesc, întârziatul acasă.

Că de ce n-am mâncat la prânz?! Nu ştiam... De fapt, ştiam, dar câteodată e mai bine s-o faci pe-a prostul.

Că de ce n-am sunat-o imediat după ce-a sunat ea atunci, la cinci minute după ce-i spusesem eu deja că-s în meeting şi că nu pot să mă uit pe net după rezultatele de la analize şi că n-are decât să se uite ea de acasă?!

Că, ce, eu nu ştiam că s-a stricat mouse-ul?! Nu, n-aveam de unde să ştiu, că eu nu folosesc calculatorul de acasă şi oricum e vina ei că lasă copchiii să trântească cu mouse-ul de birou.

Că a sunat-o mama toată ziua, mama mea, îngrijorată de soarta nepotului de n-a închis un ochi toată noaptea. Las' că ajung eu acasă atunci şi mă uit, ce vrei să mai zic?

Că unde?!!! Că trebuia să mă uit de la serviciu! Că ce ne facem acum, Doamne?! Mă uit din tastatură, dragă, fără mouse. Sau pe mobil...

Clant! Mi-a închis în nas.

Eram rupt de oboseală, îmi curgeau ochii în gură de la atâta oboseală.
Crâncen de obosit, de dimineată. Atât de obosit că s-au speriat colegii mei, cum că m-aş fi supărat pe ei după nişte observatii de bun simt, făcute prin meeting-uri.

Nu mă supărasem, dar, ca să-mi rămână datori, nici n-am negat cu prea mare vehementă.   
Am lăsat-o aşa, în aer. Îmi place s-o fac uneori pe-a misteriosul. Pe-a virgina. Mi se pare amuzant, mai ales cu comportamentul meu, de matroană la serviciu şi tată de albine acasă.

Am ajuns acasă lat de oboseală, cu telefonul la ureche.

Mă sunase mama mea pe mine direct, să vadă ea de analize, să nu fie de rău, ca să fie bine la copchii, să fie ei sănătoşi, dar să mă uit odată că ea nu poate nici să doarmă. Dormi, mamă, dormi, nu mai fă mofturi, că, dacă vrei, te pot suna eu la 3 noaptea, când ce şterg voma fiică-mii din canapea şi de pe parchet.

Am intrat în casă cu mobilul întins la maxim în fată. Acu' mă uit, dom'le, am prins semnalul de uai-fai tocmai de la primărie! Sunt deja pe net! Iacă şi mielul de la iahu!
E de bine, sper! Uite ataşamentul, vino-ncoa'! E pe vine, s-a deschis. Of, două rezultate-s în chenar! Shit, iar nu merge căcatul ăsta de lupă, nu văd nimic, dar sigur două-s cu probleme.

Am deschis calpalatorul, cum îi zice fiică-mea. Mouse-ul era mort. Hai cu butonu' de uindous!
Start - mozila internet explorer - enter - mail punct iahu punct com - iuzăr - tab - parola - entăr. Hopa! Cică am băgat greşit parola.

Dă-i cu tabu'! Canci! Hai înapoi atunci, start - mozila - user... Succes! I'm in!
Iacă şi mielul, închide-i telefonul în nas mamei că mă scoate din sărite!!!

Hai cu tabu', dragă, inbox, outbox, sent, publicitate, oboseală, publicitate iar?!, transpiratie, iară publicitate, futăr wtf?, futăr iar, durere de cap, publicitate futăr, termeni şi conditii, haa, iacă şi lista de mieluri!
Ok, hai cu săgetile de navigatie, spam, sageata jos, spam, miel de la fotbal, jos, mielu' cu pricina de la laborator.

ENTĂĂĂR!!!

Săgeată jos, nica! Tab, înapoi la publicitate futăr?! Are you freaking serious?! Tab, tab, tab... Miel again.
Bon! Cum ajungem noi la ataşament?... Săgeată jos, nica! Ştiam asta deja. Shift cu săgeată jos, nica. CTRL cu săgeată, qwerty cu asdfg, pumni in tastatura, tot nica!

Fuck web 2.0, man! Unde-i Yahoo Mail Classic, tată?! Să vă stea în gât!
Oricum, preferatii mei rămân Internet Explorer 1.0 şi XP-ul. Şi Office-ul ăla vechi, nu 2000-ul...

Am abandonat calpalatorul. Înapoi la mobil. Deci tre' să instalez alt PDF Reader, vrasăzică.

Hai cu tata pe Magazin Play. Nu, nu mai iau Adobe că nu-i bun de nimic pe mobile.
Download pe al doilea din listă, instalat cu succes, deschid mailul, tap cu deş'tu pe docoment, surpiză! Eroare de java!

Dacă mai sună mama o dată, îi bag telefonul ăla undeva!

Ooochei... Restartăm telefonul, ca la Windows. Bye Samsung, welcome Samsung, 0000, starting Media pe Android, Yahoo freaking miel şi tap pe docoment! Java error!
Să-mi f*t una! Eu doar voiam să-mi citesc mailul...

De ce trebuie ca viata asta sa fie asa complicata?!

Până la urmă a mers cu Adobe, să-i dea D-zeu sănătate chiar dacă merge greu şi-mi consumă toate resursele.
Instalat Adobe, citit parametrii cu probleme, consultat la doctor Google, nu-i bai că e de la aerosolii cu Dexa, în rest nici o infectie.

Sunat mama, mâncat cu noduri în gât de stres şi oboseală, culcat copiii, adormit înaintea lor.
Nu-i bai, nu cred că-i ardea femeii de altceva dup-atâta agitatie...

Fragmente (11)

Când doi doctori îti dau două diagnostice diametral opuse şi nu mai ai bani pentru a merge la al treilea, tinzi să-l crezi pe ăla care te amenintă cu cancerul iminent, căpătat la sigur în eventualitatea în care nu i-ai urma tratamentul.

Aceleaşi simptome, aceleaşi investigatii, aceeaşi specializare medicală, însă doar un singur pacient, cu probleme la un singur ochi, contra doi doctori, cu două diagnostice, pentru amândoi ochii, la grămadă.
Deci a câştigat deocamdată frica, dar las' că iau eu salariul...

***

Am ajuns să depind prea mult de cafea.

Nu pot să uit cum, odată, demult, am mers s-o văd pe nevastă-mea la spital, unde trebuia să-i facă o operatie minoră, şi m-am speriat de cum arăta, în ultimul hal, ca la un pas de moarte, cu fata albă ca varul şi ochii bulbucati în orbite.
Toti pacientii din jurul ei vorbeau zgomotos, glumeau de te miri ce, râdeau în hohote, povesteau vrute şi nevrute, numai ea stătea palidă, întinsă în pat, cu cearşaful până-n gât.

Ca să aflu apoi că majoritatea colegilor de salon erau pe moarte şi singura problemă a neveste-mii era doar că nu-şi băuse cafeaua ca să se prindă anestezia la operatie.

Ei, bine, m-a ajuns şi pe mine blestemul!

Ieri era vorba să mă opereze doctorul de pleoape, singurul doctor de pleoape din oraş, lucru care nu s-a mai întâmplat că cică n-ar fi fost nevoie, iar eu, în loc să mă bucur ca la o gratiere, am umblat toată ziua ca teleghidat, cu o durere imensă de cap, pentru că nu mi-am băut cafeaua la timp.

***

Mă tineam de cap în autobuz, unde mă aşezasem din greşeală pe ultimul rând de scaune, şi, lângă mine, destul de norocos mi-am spus eu, nu s-au aşezat golănaşii de cartier, ci două fetişoare, tot de cartier.

Au vorbit non-stop şi fiecare cuvintel de-al lor mă lovea ca un ciocănel pe scărita fruntii.
Fiecare frază începea cu un "Fa, în pi..a mă-tii...", spus cu dragoste, fără inflexiuni amenintătoare, şi se termina invariabil cu un "în p..a mea, întelegi, fa?!", spus sec, cu satisfactie, urmat de o fixare a privirii în ochii celuilaltei, care dădea întelegătoare din cap şi, dacă apuca cumva, prelua învingătoare ştafeta povestirilor de pe la şcoală sau din cartier, combinate expert cu înjurăturile de rigoare.

La un moment dat, una a dat să facă un spirit de glumă şi i-a întins celeilalte o banană, pe care o tot plimbase dintr-o mână într-alta de când a urcat în autobuz:

- Ia, fa, în pi..a mă-tii, îti intră toată deodată în gură, în p..a mea?! apoi a pufnit într-un râs isteric.
- Ce, fa, nu ti-e bine?! Poate tu eşti o bagaboantă, nu eu! a lătrat cealaltă scurt şi necontrolat.

S-a lăsat o tăcere de gheată.

Un catralion de milioane de înjurături experte nu se ridicau nici până la piciorul broaştei fată de jignirea imensă, cauzată de acuzatia de bagaboantă.

În lumea lor, asta e ofensa maximă!
Nici un sinonim, oricât de naşpa ar fi sunat, ca ştoarfă, curvă, boschetară sau panaramă de exemplu, n-ar fi însemnat mare lucru, fată de eticheta asta infamă de bagaboantă.

După momente bune de tăcere, jignita a început să bâlbâie ceva neinteligibil, încă în stare de şoc, în timp ce jignitoarea se chinuia să-şi recapete suflul printre bolboroselile cu încercări de scuze.
Poate efectul n-ar fi fost atât de devastator dacă n-aş fi fost eu lângă ele, cine ştie...

Noroc pentru ele că au coborât la statia următoare, sper că s-au împăcat până la urmă, că prea se potriveau una cu alta.

***

Când era mică, de ziua ei, nevastă-mea servea colegii şi învătătoarea, la fel ca toti ceilalti copii, cu bomboane, cumpărate de mamă-sa cu dragoste, încă din ajun.

Spre deosebire de ceilalti copii, mamă-sa îi cumpăra tot timpul bomboane multe, scumpe şi bune, pentru că putea, cum era ea, ditai preoteasa în sat.
Tot spre deosebire de ceilalti copii, nevastă-mea era de o mie de ori mai pofticioasă, iar dulciurile erau pasiunea ei.

Cum trecea ea pe la fiecare copil, şi ăla zâmbea frumos, bâiguia un "La multi ani" şi întindea fericit o mână spre bomboane, nevastă-mea se încrunta deodată şi şoptea dur, cât să n-o audă învătătoarea:

- Una!

Săracii copii, deodată se schimbau la fată şi le tremura mâna să nu ia două din greşeală, că ar fi fost vai de mama lor.
Se-ntorcea Smărăndita popii cu punga plină acasă, cu preoteasa mirându-se foarte tare că de ce nu le-or fi plăcut copiilor, dar nu era bai că până seara le mânca sărbătorita pe toate.

***

Ieri a fost ziua ei.
Petrecere ca-n fiecare an, numai că anul ăsta petrecerea a avut o temă de criză: mai uşor cu pianul de bucate pe scări.

Nu că n-am fi scos mai multe, dar şi-a învătat invitatii cu mâncare de casă, ca la mama (ei) acasă, şi săraca n-a mai făcut fată din punct de vedere fizic oloiului de sarmale, cu doi copchii plus doi gratis pe cap.

Mai în glumă, mai în serios, a început să pregătească contraatacul.

Întâi m-a sunat pe mine şi mi-a ordonat să iau două baxuri de pulpe. Executat!
Apoi a sunat toti prietenii apropiati şi le-a povestit, printre altele, faza cu servitul de ziua ei, la şcoală, şi toti s-au distrat de minune.

La final, când a sosit momentul mult aşteptat al sarmalelor, s-a aşezat în dreptul oalei şi, la fiecare prieten sunat ce se apropia să se servească, s-a uitat subtil pe sub gene şi a şoptit dur, cât să n-o audă ceilalti invitati:

- Una!

Ochiul maro

Voi n-aveti de unde să ştiti, aşa că vă spun eu: ochiul e singurul organ din corp ce nu creşte niciodată.
Cum te-ai născut cu ei, aşa rămâi!

Probabil din cauza asta toti copiii mici arată ca extratereştrii, cu ochii cât toată fata aia mufată la căpuşorul ăla mic, mânca-i-ar mama de frumoşi ce sunt ei!

Eu nu văd nici un avantaj din asta, dimpotrivă, pe de-o parte mă cam trec fiori de spaimă când se uită vreun bebeluş la mine cu ochii lui de allien-ET, plini de inteligentă infantilă cât broasca de păr; pe de altă parte aş fi preferat ca alte părti anatomice să iasă deja crescute din burta mamei.

De exemplu, n-ar fi fost mişto să iasă copchilul din burtă cu tot cu dintii de lapte? Nu m-aş mai fi chinuit cu caninii salbaticului, ar fi bocit în burta mâne-sii...
Sau să iasă cu tălpile deja crescute! Scăpam de cheltuielile cu cizmulitele salbaticii, îi luam o dată în maternitate şi le purta toată viata...

Şi mai mişto, dacă şi nasul ar fi ieşit deja crescut! Cât de mare putea să-l facă natura pe al meu?
Considerabil mai mic, presupun eu...

Articolul ăsta e doar o avanpremieră la ce va urma: o avalanşă de povestioare horror despre ochiul meu drept, trecut prin doftoricirea mea proprie şi personală, ajuns la Gazeta de Perete a oftalmoloagei mele în rubrica "Aşa nu!" şi maltratat cu conştiinciozitate masochistă de însuşi persoana mea, conform indicatiilor medicale primite pe linie de partid.

P.S. Sper că ştiti care e ochiul maro. Dacă n-ati auzit de aşa ceva, vă dau eu un indiciu: nu e localizat în zona capului.
Google it, e păcat să ajungeti la vârsta asta fără cunoştinte de bază în domeniul anatomiei!

Cireş

A' lui Melinte era singurul din sat care nu se trecuse la colectiv.

Hâtru, oleacă-ntr-o dungă, cu boii plecati de mult de-acasă, avea cei mai frumoşi cai din sat.
Preferatul lui dintotdeauna a fost Cireş.

Mergea cu el prin sat, mândru nevoie mare:
- Dă-te, părinte, că trec eu cu Cireş!

- Nu mă dau! l-a provocat părintele.
- Atunci, dă-te-n crucea mă-tii!

Pesemne că Melinte era preferatul părintelui, altfel nu scăpa el aşa uşor...

Repetent

Prima mea amintire în clar e de pe la vârsta de aproape 5 ani. De fapt, cam cu vreo săptămână înainte de a împlini eu 5 ani...

Era în jur de 15 septembrie, prima zi de grădinită, nu vă zic anul ca nu care cumva să-mi ghiciti vârsta.
Chiar mi-a trecut atunci prin minte gândul că, peste vreo 32 de ani, o să-mi amintesc cu sigurantă ziua aia, dar o să-mi fie jenă să spun altora anul exact, pentru că la vârsta aia o să fiu foarte bătrân şi la o adică pentru ce oare o să mai trăiesc, în afara poate de copii.

Asta dacă o să-i am şi pe ăia, anticipasem eu pe baza "lasă-mă să te las"-ului specific personalitătii moştenite din familie...

Deci, am o lene de mor, combinată nefericit cu o curiozitate prostească.
Sper să mă ajutati voi cu ziua exactă a întâmplării, recte prima zi de grădinită din prima zi lucrătoare a săptămânii cu data de 15 septembrie, aia din anul în care am împlinit eu 5 ani, dar străduiti-vă, vă rog, numai în caz că ati înteles ce vreau eu de la voi, să nu cumva să primesc informatii contradictorii dinspre voi, celebrii mei trei unici şi jumătate.

Aia e ziua când s-a întâmplat tărăşenia pe care nu v-am povestit-o încă şi de care sunt sigur că vă doare în acelaşi loc întunecat unde vă doare de starea paradoxală în care mă aflu eu acum.
Dar am zis totuşi să încerc, doar nu mă doare gura.

Pentru voi n-are prea mare importantă, dar pentru mine, în aceste momente de cumpănă, înseamnă totul!
V-a fost vreodată atât de lene încât să preferati s-o luati razna decât să ridicati vreun deget? Da?! Şi mie, chiar de mai multe ori, de fapt aproape mai tot timpul...

Ati observat cum o amintire oarecare din copilărie, ce traversează mintea cu viteza super-luminii de la lumânare, trezeşte în mintea voastră sentimente de semn contrar care se resping în materia cenuşie, ricoşând prin sinapse până vă fac creierul varză?!

La polul negativ, e ceva total jenant, la trecut, gen "Ce prostan eram, cum dracu' am putut face aşa ceva, oare ne-om putea întoarce vreodată în timp să fac treaba asta altfel?!" şi, la polul opus, te moaie până-n fundul sufletului sentimentul retrăit la aceeaşi intensitate pe timpul prezent, gen "Dar ce căcat v-am făcut eu, oameni buni, de vă purtati aşa naşpa cu mine, băga-v-aş sârmă-n bot?!".

Era prima mea zi de grădinită la grupa mare, dar n-a fost şi ultima mea primă zi la grupa mare.
Îmi amintesc totul ca şi cum ar fi fost ieri.

Nu cred că eram fericit sau emotionat, eram mai degrabă somnoros şi cu stomacul plin de la micul dejun pe meniu spartan: pâine cu margarină Unirea şi ceai de tei cu zahăr.
Ai mei n-aveau niciodată bani, dar, după vacanta de vară, când primeau salariul în avans pe trei luni, chiar nu mai rămânea nici o letcaie prin casă.

Tot timpul a fost aşa, uram perioada asta din an, mai ales că venea şi ziua mea peste o săptămână.
În fiecare an, de ziua mea, mă ia cu depresie fără să vreau şi nevastă-mea rămâne cu impresia că mi-a greşit cu ceva la petrecerile ei fastuoase.

Prima zi de grădinită îi adunase tot pe ăia de anul trecut, sala de clasă de la parter, prima pe dreapta, era la fel, parcă putin mai curătică, explicabil de altfel pentru că pe vremea mea femeia de serviciu lucra la stat ca toti ceilalti: ea se făcea că munceşte la prima impresie, statul se făcea c-o plăteşte ca să nu-şi mai trimită copiii la furat de pe tarlaua CAP-ului.

Jucăriile erau la locul lor, cinci cătei de plastic galben şi o rătuşcă, aşezati ordonat în vitrină, şi sacul de plăcute metalice găurite, de care prindeai şine lungi în şurubele minuscule cu piulitele aferente ca să construieşti zgârie-nori pe stil comunist sau Dacii cu trei roti pe noul model rabla.

Educatoarea a ajuns relativ repede la clasă, a salutat copiii, noi i-am răspuns în cor "Bună dimineata, tovarăşă educatoare!", ca nişte adevărati şoimi ai patriei ce eram, fiind deja în grupa mare, instruiti în spirit patriotic cu cravata mică albastră fluturând peste cămaşa groasă portocalie.

Şi atunci a picat bomba:
- Gabi, dar tu trebuia să te duci înapoi la grupa mijlocie, la tovarăşa educatoare Ciocan. La etaj, la uşa din fată exact cum urci scările.

M-am inroşit până la urechi. Toti copiii se uitau spre mine şi eu înlemnisem teapăn de ruşine.
M-am rugat să crape pământul în fata mea, să am unde mă ascunde, dar mozaicul de sub mine a rămas intact.

"De ce eu, cu ce-am greşit?" mi-am spus în gând.
- Nu e nimic în neregulă cu tine, mi-a răspuns educatoarea fără să audă întrebarea. Pur şi simplu n-o să ai 6 ani împliniti la 15 septembrie anul viitor, aşa că n-o să poti merge la şcoală. Ai să repeti clasa mijlocie.

În halul în care eram, n-am înteles nimic din ce-a spus, am prins din zbor doar ultima propozitie.

În drumul spre ieşire pe uşa Golgotei izbăvitoare, mi-am luat crucea ghiozdanului în spate şi coroana de spini a şepcutei albastre în cap, şi, cu paşi clătinati de suferintă, am trecut printre pietrele aruncate din ochii colegilor.

Am tras o dată de uşă, dar n-aveam destulă putere în mâini şi picioarele îmi tremurau necontrolat.
M-am sprijinit de clantă să nu leşin, uşa s-a deschis şi eu am rămas agătat în pozitie de decolare, pe vârfurile picioarelor, cu două mâini pe clantă, trăgând cu ultimele puteri să-mi mentin echilibrul.

N-am reuşit. M-am târât ca un vierme, uşa s-a închis cu zgomot şi din urmă s-au auzit hohote puternice de râs.
Cel mai bine se auzea gura tovarăşei educatoare...

Rămas singur pe hol, am început să urc scările Golgotei.
Ruşinea s-a transformat în frică. Doamne Eli-Eli, de ce lama m-ai sabahtani aici de unul singur?!

La etaj, am rămas prostit. Exact în fata mea erau două uşi exact cum am urcat scările.
Cred c-am stat vreo jumătate de oră pe hol să-mi fac curaj, oare ce-o să spună tovarăşa educatoare Ciocan?!

Noroc de femeia de serviciu. M-a luat de mânută şi m-a întrebat unde vreau să merg.
Am bâiguit ceva despre mijlocie şi ciocane.

Într-o secundă s-a deschis o uşă, o lumină puternică, adusă parcă de îngeri din cer, mi-a expodat în ochi şi am plutit spre raiul promis, purtat pe nesimtite de muzica divină a vocii tovarăşei educatoare:
- Gabi, ai ajuns! Bine ai venit la grupa mijlocie! Copii, de astăzi avem un nou coleg...

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu lăsati copii pe strada destinului, la voia întâmplării.
Faceti un efort şi pregătiti-i psihic înainte de a le schimba într-o secundă soarta la 180 de grade.

...

Oricum, tata a râs de mine toată viata că am rămas repetent la grădinită, în grupa mijlocie, dar eu mă bucuram de fiecare dată când îmi amintea, mă bucuram din tot sufletul că n-am rămas repetent la şcoala vietii.

Fragmente (10)

Mă simt singur, singur pe drum, eu numai scriu în ultima vreme şi ei nu mai scriu nici de-o culoare.
Nimic, dom'le, suflă vântul a pagubă prin feed reader.

Adică eu, de unul singur, pot să produc pentru comunitate şi ei, de patru ori mai multi, chiar nu fac nimic pentru mine?!

Am ajuns să citesc direct din browser blogurile cu "Mobile version ON", scoase mai demult din feed pentru că tăiau articolele la jumătate ca să-mi intre extra click-ul meu direct în statistica lor.

Nu scriu rau tipii, n-am ce zice...

***

Am fost aseară-n club.

Plin de minore, frate, dacă se nimerea vreun politist pe acolo, m-ar fi arestat în secunda doi pentru pediofilie!

Dansam ca omul şi am dat din greşeală peste una.
S-a întors spre mine speriată şi mi-a zis cu voce plângăcioasă:

-Lasă-mă, nene, 'n pace...

Eu am înteles "lasă-mă-mi place", dar, după ce m-au bătut bine, badigarzii mi-au explicat amabil şi pe-ndelete de ce m-au dat afară din club.

Glumesc, desigur, vă anunt că nevastă-mea a fost din nou, de departe, cea mai bună bucătică din club.
Şi singura care ştia să danseze, de altfel...

N-ai cu cine, dom'le!

***

M-am procopsit cu o conjuctivită perversă acu' vreo săptămână şi nu mai reuşesc să scap de ea.

Drept e că am făcut tratament şi nu prea.
Din câte o picătură de antibiotic în fiecare ochi, de trei ori pe zi, abia dacă-mi aminteam să-mi pun dimineata şi seara.

Nevastă-mea s-a uitat urât la mine:
- Vezi că tu ai nevoie de ochi la serviciu. Şi, fără serviciu, nu iei salariu. Şi fără salariu, n-ai de unde să îi iei gecută de iarnă Laurei.

- Şi nici tigări mamei Laurei, am replicat eu prompt. Şi nici cadou de ziua mamei ei. De costumaşul ăla de firmă ce să mai zic...
- Hai, du-te odată să cumperi ardei gras de la magazin şi lasă comentariile. Când te-ntorci, să dai cu mătura pe terasă.

Am dat, ce să fac, că şi ea mi-a dat de dimineată, de la prima oră.
Aşa-s calculatoriştii, prostuti şi uşor de păcălit...

***

Apropo de calculatorişti, mergeam liniştit cu maşina prin oraş şi am dat cu ochii de o reclamă mişto prin campus:

"There is no place like 127.0.0.1!"

Am râs de m-am pişat pe mine.
Nevastă-mea s-a uitat cu milă la mine, n-a înteles gluma nici după ce m-am chinuit juma' de oră să i-o explic.

Eram atât de binedispus, încât i-am trimis gluma prin SMS colegului meu, responsabilul cu bancurile în departament.
Cât pe ce să iau inainte doi tinerei pe trecerea de pietoni.

Drept multumire, mi-a răspuns prompt cu alte două bancuri.

Unul parcă special pentru cumătrul meu, Cel Bătrân, "dezavantajul lupei e că măreşte, dar nu întăreşte", altul pentru voi toti, sper:
"Ce îi zice un prezervativ folosit unuia nou?
- Mă simt aşa plin de viată..."

Of, of, iar carcei la doua degete de la tastatura stupid-phone-ului, va las cu bine!

Trendy

În clasa a cincea, am avut 8 la Desen pe primul trimestru. În rest, numai note de 10, cu exceptia Matematicii, unde am avut 9.
Profesor de Desen era tata. Mama l-a luat la rost că de ce mi-a pus 8. "N-are, dom'le, talent, ce să-i fac?!", s-a scuzat el cu sinceritate şi amărăciune.

Din trimestrul al doilea, m-am mutat la oraş. După o lună,diriga de mate m-a luat deoparte şi mi-a spus că-mi trece ea, pe naşpa, 10 la Matematică pe primul trimestru.
Dar optul a rămas. La sfârşitul clasei a opta, aveam un singur 8 şi restul de 9 şi 10.

Ah, uitasem, într-a opta am luat 4 la Muzică de la un idiot sinistru de profesor, care m-a dat afară de la cor din cauză că, ajuns din urmă de pubertate, urlam ca un măgar în loc să cânt pe vocea-ntâia ca până atunci. A fost singura mea medie de 7 din gimnaziu.

Neveste-mii, i-a plăcut să deseneze. Ea a avut numai 10 la Desen, dar e sigur că, dacă l-ar fi avut pe tata profesor, ar fi primit maxim 7 cu indulgentă.
În schimb, nu i-a plăcut să coasă, abia o trecea clasa la Lucru Manual. Se enerva de la prima gaură cu acul. Pe fată mai era cum mai era, dar, dacă întorceai ghergheful pe spate, te lua cu rău.

Odată, când eram noi la început, mi-a cusut ea cu dragoste bata la nişte pantaloni scurti că aveam probleme cu spatele şi mă deranja elasticul lat.
Eu n-am prea băgat de seamă, mai ales că n-o mai văzusem aşa nervoasă până atunci, i-am pus pe mine relaxat, dar, când i-a văzut sor-mea, inginer CTC-ist în textile, s-a crucit.

Nici dacă te chinuiai n-ai fi reuşit să coşi aşa alandala în urma acului!
I-am purtat non-stop vreo doi ani de zile. Cu dragoste...

Tata artist, sor-sa artistă, amândoi pictori de meserie şi noi doi suntem la furat cu artele plastice.
Asta e, ne-am liniştit cu gândul, am moştenit din partea cealaltă.

Trebuie să vină sor-sa din Spania şi nevastă-mea s-a apucat iar de văruit prin casă.
Se pricepe la amenajări interioare, stă numai pe pachetul Exploder & Discoterii după ultimele trenduri în materie.

Primul dormitor mi-l dăduse deja în două culori pe orizontală, una de jos până-n buric, cealaltă dinspre buric spre tavan.
Galben ca lămâia cu verde deschis, mânca-v-aş, nu mă întrebati ce nuante i-au ieşit exact că suntem amândoi afoni.

Ca să nu mă ia cu rău, a băgat o mie de buline de culori contrare la îmbinarea dintre straturi, dar bulinoaie cam cât mingiutele de ping-pong, nu din alea finute, de om normal, cum arătase la televizor.

Venea lumea ca la circ să vază minunatia.
Rude, prieteni, vecini, doamna de la birt, domnul cu vaca din deal, primarul comunei, ce mai, toată floarea cea vestită a întregului sat s-a perindat prin dormitorul nostru.

Cred că am nenorocit jumate din familiile obştei, acum toate casele din sat sunt pline de buline!
Multe, dese, cu cât mai mari, cu atât mai arătoase...

Ei, bine, cu Doamne-ajută, ne-am apucat şi de al doilea dormitor. Eu cu banul, nevastă-mea cu indicatiile şi săracul de cumătrul meu cu canciocul.

Sunt sigur că nu ştiti ultima modă în domeniu. Sunt şi mai sigur că nici măcar nu vă interesează.
Nici o problemă, eu tot vă spun. Cică acum e trendy să ai trei pereti într-o culoare şi al patrulea într-alta.

Dacă tot mă înnegrisem la aflarea veştii, nevastă-mea a cedat putin: n-o să fie chiar culori diferite, băgăm mov închis cu mov deschis.

Zis şi făcut!

Poate nu mă pricep eu la teorie, dar practic şi vizual mă deranja ceva când s-a gătat treaba.
Trei pereti mov deschis - OK, unul mov închis - acceptabil, tavanul alb ca neaua - cam ciudătel, dar încă ar fi mers, însă parchetul maro deschis a pus capac!

Când am mai băgat şi mobila, bineînteles că maro închis la culoare, mi-am zis că mai rău de atâta nu poate să fie.
M-am înşelat!

Voi nu sunteti la curent, dar penultimul trend e să lipeşti diverse modele de flori pe pereti.
Dumnezeule, am zis că scap, dar nu s-a putut! A luat fără să-mi spună cel mai mare abtibild înflorat din magazin.

Nevastă-mea era în culmea fericirii, fiică-mea era extaziată şi plină de frenezie: lipim flori pe pereeeti şi tata nu zice nimiiic!
Bineînteles că nu ziceam nimic, probabil că aveam fălcile încleştate de nervi de mi se imprimase pe fată rictusul ăla ce aducea de departe a zâmbet.

Flocirelele erau împrăştiate pe toată planşa. Pe spate, o poză frumoasă cu un exemplu de asamblare, probabil pentru oameni ca noi, fără fantezie plastică.
Fiică-mea tot sărea în jurul nostru, s-o lăsăm şi pe ea să dezlipească, nevastă-mea, întelegând gravitatea situatiei în care mă aflam, încerca s-o liniştească din vorbe.

Am apelat la vastele mele cunoştinte de geometrie plană, clasa a şaptea, pentru adaptarea minoră cerută de sotie, şi anume să le punem mai răsfirate ca să se întindă pe tot peretele mov închis.
În urletele copchilului, nevastă-mea se plimba cu cartonul pe perete, rotindu-l conform indicatiilor date de mine, aflat la trei metri în spate pentru a-mi fixa puncte imaginare de control, doar-doar de ne-ar fi ieşit cât de cât ca în exemplul lor.

Într-un final, ne-am decis şi am început să dezlipim. Fiică-mea urla şi râdea, nevastă-mea tinea de carton, eu dezlipeam de pe carton şi apoi lipeam pe perete.
Începusem să prind putină încredere în mine. Ce puteam greşi, doar mă luam după modelul lor, nu?!

Şi modelul era aşa frumos...
L-am terminat foarte repede, fiică-mea apucase să rupă doar o singură floare, dar odată lipită pe perete nu se mai observa aproape nimic.

Arăta superb!
Ne-am mai uitat o dată la perete, apoi la modelul de pe spatele cartonului şi ne-am declarat multumiti, mai ales că încetaseră şi urletele.

Când l-am întors pe fată, surpriză!, mai rămăseseră două flori! Una mare şi una mică.
Am intrat în panică amândoi. Fuga-fuga înapoi la model, apoi iar spre perete.

Nu apăreau niciunde cele două flori în plus.

Acum ştiu cât de penibil se simte mecanicul, când îi rămân vreo câteva şuruburi după ce reasamblează motorul maşinii!
Peste partea cu simtitul mai treceam, dar cât de nesimtiti au putut fi ăia cu cartonul lor de le-a fost lene să plaseze toate florile pe model?!

Şi dă-i cu chinul artistic, dom'le! Ba plimba nevastă-mea cartonul pe perete, ba eu.
Acolo nu e bine că prea iese formă geometrică perfectă şi ne-njură sor-ta. Acolo e naşpa că nu poti pune floarea să cadă deasupra crengii. Acolo se aşează aiurea, dar poate că asta e şi ideea. Sau poate nu...

Fiică-mea se uita interzisă de la unul la altul ca la doi nebuni, cum gesticulam transpirati şi disperati în acelaşi timp de vreo jumate de oră.
Dar oare n-ar fi mai bine să le lăsăm aşa? Cum adică, nu se poate, e plătit, eu am dat banii pe toate florile, cum să le arunc?!

Într-un final am luat taurul de coarne şi am trântit ultimele două flori pe perete.
Doamne, naşpa mai arăta! Stăteam în fund pe pat şi nu ziceam nimic cu ochii în perete.

Când ne-am uitat unul la altul, ne-a buşit râsul. Nu ne mai puteam opri. Râdea şi fiică-mea chiar dacă nu întelegea de ce râde. A venit şi cel mic să râdă cu noi, cu toate că întelegea şi mai putin.

Am râs, am râs, până a apucat-o plânsul pe nevastă-mea. Trebuia să vină sora ei, artista familiei, tocmai din Spania...

P.S. A doua zi, m-am uitat iar la modelul de pe carton. Avea toate florile in el, dar noi nu le-am observat.

P.P.S. Când a ajuns, am întrebat-o pe cumnată-mea într-o doară ce părere are, ca şi cum nu era aşa de important.
A zis că pare destul de interesant, dar să schimbăm subiectul să nu scape mai multe şi s-o audă cumva sor-sa.

Pantalonii mei cei noi

Azi am mers pentru prima oară la serviciu îmbrăcat cu noii mei pantaloni de la Zarza-Zărzărea.

Toate fetele au vrut să-i atingă, multe dintre ele mărturisindu-mi deschis că îşi doresc nespus şi chiar ar fi onorate să se culce cu mine.
Şi asta în timpul simulării de incendiu, vă dati seama ce harababură s-a iscat la evacuarea din clădire.

Oricum, le-am promis că o lăsăm pe altă dată, mai ales că eram cam extenuat de dimineată, de când a pus nevastă-mea ochii pe pantaloni.

Pe ea n-am putut s-o refuz...

De un an întreg salivez ca o femeie de fiecare dată când intru-n mall si o tot târâi pe nevastă-mea spre acelaşi magazin, la aceeaşi pereche de budigăi, ca la un pelerinaj la moaşte.
Am aşteptat cu sufletul la gură reducerile din fiecare sezon, dar ăştia ştiu una şi bună: pretul e de un baston 69, pozitia mea preferată, în caz că mai aveati dubii.

Zece lei dacă ar fi lăsat şi ei, eu, unul, aş fi cumpărat două bucăti, nu una!
Şi asta în conditiile în care am deja trei perechi de pantaloni de cumătru, una mai mişto ca alta...

Deci le-am dat cu flit nesimtitilor, dar nevastă-mea, probabil sătulă să mă tot vadă salivând, m-a atras pe nesimtite în cursă, profitând de buna mea credintă şi de nivelul scăzut al respectului meu fată de mine însumi.

Hotărâserăm amândoi să-mi iau blugi şi tenişi.

Blugii cei vechi s-au rupt între picioare de la purtat şi de la mărimea la pantof (43 şi ştiti ce se spune despre nasul mare că e direct proportional, nu?), iar tenişii mei la 15 lei, luati de la tarabă din Costineşti, m-au tinut doar în prima seară, cât am ars-o în figuri prin MEGA-Discoteca Băbătiilor (!!!).

Aşa că de data asta, plin de bale ca de obicei, m-am fortat să intru întâi la Ken-moto-velo.

Prima oară am probat o pereche de blugi elastici, dar stăteau atât de mulati pe coapse de arătam ca o cocotă masculină ieşită la produs pe centură.
La naiba, abia atunci am realizat că m-am îngrăşat ca porcu' şi că nu mai sunt de mult la prima tinerete!

Fetele din magazin se uitau cu milă la mine, nevastă-mea se chinuia să bălmăjească ceva de consolare, iar bărbatii întorceau îngretoşati capul în partea opusă.
Am mai probat vreo două perechi clasice, dar tot ca o balabustă arătam.

Mi-am amintit de când am fost eu în armată, cum arătam eu super-sexy în uniforma, dar, când am pus blugii pe mine prima oară după o lună, m-am speriat de cât de mulati îmi stăteau după atâta mâncare cu program strict şi stat degeaba prin unitate.

Mi-am zis că s-a sfârşit perioada mea de glorie masculină, că tot ce îmi mai rămânea de făcut era să îmbătrânesc frumos, dar am cedat la insistentele neveste-mii de a mai proba o dată pantalonii ăia mişto de la Zarza.

Mare greşeală...

Mai că m-am luat singur în brate când m-am uitat în oglindă, parcă am renăscut din propria mea cenuşă.
Tot frumos am rămas, doamnelor, ăsta e blestemul meu şi trebuie să-mi duc crucea până la capăt!

Între agonie şi extaz, nevastă-mea a simtit momentul prielnic şi, pac!, a scos cardul şi a achitat pantalonii.
Când mi-am dat seama, era prea târziu!

Am ieşit din magazin urlând tot felul de blesteme la ăia, cum au luat ei pâinea de la gura copiilor şi perdelele de sub ochii nevestei din dormitorul nostru proaspăt văruit.

Nişte animale, dom'le, fără scrupule, sta-le-ar lor bastonul 69 în gât, n-or mai avea ei parte de pozitia asta niciodată!

Acum îs calm, dar tre' să-mi cumpăr un baston să mă ajute la bătrânetile mele şi să tin cu el la distantă pe toate fetele de pe stradă care mă tot trag de pantalonii mei cei noi.

Cred c-o sa-mi iau baston la second hand, stau cam prost cu banii si bisericile-s pline de inmormantari...