 |
| Un moment de reculegere, vă rog! |
Când m-am însurat eu la primărie ca nătângul, mămica mea nici măcar nu mi-a zis că merg la război, considerând probabil că, lăsând la o parte faptul că n-am primit educaţie spartană în copilărie, ar fi crescut un copil idiot dacă n-aş fi ştiut deja asta.
Ca bărbat, ai doar două posibilităţi în războiul conjugal: să dormi sub preş sau pe preş.
Nu vă grăbiţi să extrageţi cine ştie ce înţelesuri adânci, nu e vorba de a te întoarce mort sau victorios, pur şi simplu diferenţa e făcută de anotimp.
Adică te înveleşti cu preşul doar dacă ţi-e frig.
Lupta nu se termină niciodată.
Poţi câştiga cel mult o bătălie, în nici un caz războiul.
Pentru mine, important e să fiu cocoş în public.
Ştiu că acasă mi-o iau pentru fiecare aluzie non-voalat sexuală la adresa fetelor sau pentru orice altă boacănă făcută cu voie sau fără de voie.
Soţia mea, subtilă cum o ştiţi, reacţionează cel mult cu o scurtă privire gen "Vorbim noi acasă!", gest imperceptibil pentru neavizaţi sau neînsuraţi.
E valabil şi pentru blogul ăsta.
Norocul meu e că soţia mă iubeşte şi viceversa (şi eu pe ea), iar în cele mai multe cazuri pedeapsa pare mai degrabă o răsplată.
Acestea fiind spuse, ne-om vorbi mai rar zilele astea.
Concediu de odihnă, curăţenie în casă, cumpărături, sărbători, născut copchil şi aşa mai departe...
Sărbători fericite tuturor!
***
